Wear A Smile

I won’t be any fun this year. Planuiesc sa invat ca nebuna si sa desenez pentru domnul Blebea cat deseneaza altii pentru Bercani si Nitulesti. Normal ca n-o sa se intample, astea-s doar planuri si liste care in vacanta arata minunat si cand vine ziua (respectiv maine), devin brusc imposibile si cum-de-am-crezut-ca-pot-face-asa-ceva. Dar pe aici nu mai dau. Nu pentru ca o sa fiu cu nasul in carti. Ci pentru ca n-ar fi deloc amuzant sa incerc sa separ chestiile simpatice de chestiile legate de admitere, mai ales de cand universul meu graviteaza in jurul ei. M-am saturat de discutiile despre ahitectura, si mai e un an intreg pana atunci. Spuneti-mi doar cat de extraordinar de frumos desenez si o sa va iubesc pe viata. Si cand o sa iau la Mincu la buget o sa ma dau mare in lung si-n lat pe tot Internetul. Pana atunci dispar.

Happy new school year everyone. Seems happier by the minute, and I’m not letting weather and teachers and exams to spoil my fun this time.

Am spart o oglindă. În 3 bucăţi, pentru 3 poşete. S-a întâmplat brusc, era oglinda pentru demachiat pe care o scăpam mereu. Azi s-a spart. Nu, nu s-a spart *în timp ce* mă demachiat, chestie care m-ar fi deprimat suficient pentru tot restul vieţii. Mi-am făcut calculul de rigoare - ghinion până la 25 de ani. Atunci o să fiu în anul 6 la Arhitectură, probabil deja cu câteva proiecte la activ ca şi asistent al unui arhitect celebru. Deşi, după evenimentul de azi, se prea poate să ajung spălătoreasă la McDonald’s.
Am mai spart o singură oglindă, în clasa a 2-a, într-o tabără de engleză. În sute de cioburi mici. Am plâns. Pe-atunci plângeam din orice. Dar ghinion până în clasa a 9-a era prea de tot. Singurele ghinioane pe care mi le amintesc însă sunt proaspete, şi dacă aleg să fiu obiectivă şi raţională, nu le pot numi ghinioane, ci “vina mea că n-am învăţat suficient”. Deci n-am fost urmărită de un norişor de ploaie toată şcoala generală, cum n-o să fiu nici în facultate. Prin urmare, nu mă căutaţi la McDonald’s în 2016, o să fiu în biroul meu, cu creionul (sau mouse-ul) în mână. Am rupt blestemul. Cheers!

P.S. Dacă tot suntem la superstiţii, un cântec despre mine şi Pamela:

Mi-am primit scuzele de la Yahoo. Şi ID-ul înapoi, suficient ca să-mi definitivez listele interminabile de ID-uri şi mail-uri. And right when I thought Internet couldn’t get better, I did it. Am făcut ceea ce de multe ori a fost pur şi simplu fără rezultat. Am căutat pe Google un site pe care să vezi seriale online. Şi l-am găsit! Fix acum, când mi-am şters lista de bookmarks, filmele, newsletter-urile progrămelele mâncătoare de timp şi am fost la un pas de a şterge Simsul, toate în ideea de a învăţa pe rupte la anul.

Şi nu e vorba doar de Internet. Sau poate da, serialele sunt de vină, căci mereu, după două, trei episoade dintr-un oarecare serial care-mi place, devin altcineva. Am avut o perioadă când eram Meredith Grey, şi îmi plăcea, oricât de departe aş fi de ea. Am fost şi Carrie Bradshaw, perioadă în care jurnalul meu în engleză abia îmi mai făcea faţă. În orice caz, sau în orice rol, Carrie, Meredith, Monica Geller sau good old Cris, un lucru e sigur. De la o vreme, o lună, poate două, totul merge la viteză maximă spre mai bine. Bun, obstacole sunt la greu, de la id-uri stricate la oameni care mă sfătuiesc să dau la ASE că la arhitectură nu intru… dar, în final, totul se rezumă la cum mă simt eu. Iar tuturor celor care m-au întrebat vara asta ce mai fac le-am răspuns fără tragere de inimă că fac excelent. Aşa cum ar trebui să facem toţi, tot timpul.

Am cedat. Şi bine am făcut. Domnii drăguţi de la Yahoo! Customer Care nu şi-au găsit timpul şi resursele necesare să-mi trimită macăr un mail în care să-mi zică “băi, n-avem ce-i face, ai pierdut sutele de mailuri organizate în foldere, de la prieteni, de la iubiţi, de ziua ta, de la olandezii Iby şi Ad, de la profa de franceză, de la străini chipeşi şi de la site-urile care îţi reamintesc parola; fă-ţi id nou şi nu-ţi mai pune baza în noi de data asta”. Sinceră să fiu, eu chiar speram la scuze şi la un beneficiu special drept despăgubire, gen să mă lase să-mi încep noul ID cu o cifră. Eheee, naivă m-am făcut…

Drept urmare, mi-am făcut ID nou, care nu începe cu cifra 5, trist, ştiu. Amuzant e cum soarta face iar mişto de mine, căci, ce-i drept, mă lăsase în pace cam mult. Tocmai de aceea cineva acolo sus a considerat absolut necesar să-mi bage beţe-n roate şi la crearea noului ID, şi la popularea listei, şi la reinstalarea messului în încercarea mea disperată de a-mi uşura munca. Am ajuns la un compromis, mă lasă să dau un număr limitat de add-uri pe zi, ceea ce e absurd, dar mi-e frică să mă plâng. O să spun doar că-mi exersez dexteritatea adăugându-mi prietenii unul câte unul, şi nervii, stăpânindu-mă când nu mai pot să îl adaug fix pe acela cu care vroiam să vorbesc. Dragă Yahoo, îţi spun printre şoapte, că mi-ai pus capac cu asta.

Ar mai fi ceva… Nu-mi pot da seama ce paaana mea s-a întâmplat. M-a ‘reported as spam’ cineva? Sau o fi din cauză că n-am trimis toate massurile care încep cu “Directorul general de la Yahoo spune: dacă nu trimiţi acest mass la…”. Oricum, pun toate astea la grămadă cu marile schimbări planificate pentru clasa a doişpea, cum ar fi să învăţ. Good luck with that…

Pentru autografe mă găsiţi la cris_baragan@yahoo.com.

Ei, şi dacă tot am scăpat temporar de povara numită mess, să povestim dim vacanţă!

N-a fost escapada departe de lumea reală în care eu, ca în fiecare excursie cu părinţii, plănuiesc să-mi fac ordinea anuală în gânduri. Niciodată nu este. În schimb, a fost un alt prilej inedit pentru daydreaming intens, obicei de care tot zic că o să scap. Deşi încep să cred că e mai probabil să-mi las unghiile să crească decât să renunţ la inventat tot felul de poveşti fantastice cu persoane transformate în super-eroi fără defecte, cu mine în frunte.

La ce am visat? Ei bine, în maşină am ales deja răsuflata viaţă de facultate, pe care am trăit-o de atâtea ori şi în atâtea variante în mintea mea că parcă şi-a pierdut tot farmecul. Highlight: am condus, am trecut de 120 la oră şi am trecut şi vama, unde vameşul tinerel şi-a bătut subtil joc de mine, gen “ce cauţi fetiţo la volan spre Ungaria? Cum te-a lăsat tati?”. :))

În Ungaria, la aquapark, am visat cum, peste puţini ani, mă voi întoarce cu colegii mei viitori mari arhitecţi care vor compensa pentru plictiseala actuală cu părinţii. A, şi visam la bronzul minunat cu care o să mă întorc, vis spulberat de ploaia ce a urmat. Noroc de magazinele din Debrecen.

Ajungând în Polonia, visele mele au devenit şi mai imposibile. Întâmplarea a făcut să ne cazăm într-un cămin studenţesc care pe timp de vară e hotel. De aici şi până la “Cristina studentă în Cracovia” n-a mai fost mult. Aşadar, în cele 3 zile jumătate în care am stat în Cracovia, am oscilat între studentă străină şi turistă tânără şi visătoare, roluri pe care le-am devorat pur şi simplu, ignorând total cei doi părinţi de lângă mine.

Prinde tare bine o ieşire într-o capitală europeană, alta decât Bucureşti. Oricât de snob ar suna unora. Polonia seamănă foarte mult cu România, chiar şi moneda lor e comparabilă cu leul. Şi Cracovia e foarte frumoasă. Nu uimeşte prin istorie ca Budapesta sau Viena, şi nici prin vreun farmec personal şi inconfundabil (vezi Pariiisul, Londra, Barcelona…). Şi totuşi te farmecă prin centrul istoric, mai mic ca în alte oraşe, însă la fel de frumos. Şi trecând la chestii practice, te surprind într-un mod plăcut oamenii. Atât de diverşi, şi totuşi toţi veseli, dispuşi să te ajute sau pur şi simplu să-ţi zâmbească dacă te-ai izbit în ei în timp ce te holbai la o vitrină. Şi atât de bine îmbrăcaţi. Cele 3 fete chicioase pe care le-am văzut ieşeau total din peisaj. Când la noi… păi… le vezi la fiecare trecere de pietoni, cu poşeta de lac agăţată de mâna în erecţie. Parcă erau din România. Ah… ce urât am zis.

Aşa am mai adăugat un oraş pe lista oraşelor pe care o să le vizitez în anii următori, fără părinţi. Criză adolescentină? Poate. Dar dacă o să mă transforme într-o călătoare, e mai mult decât binevenită.

 

Aseară m-am întors acasă eager să intru pe mess, şi după o oră de restart, intrat pe id-uri fantomă şi wizarduri de forgot password am trimis ştire la Yahoo. Urmează să-mi răspundă în curs de 48 de ore (pe mailul meu oficial, care încă mai merge, deşi nimic nu m-ar mai uimi acum). Aştept mailul de la Yahoo de parcă mi-ar schimba viaţa, am mai mari emoţii decât atunci când aşteptam rezultatele de la Cambridge. Nu mai am ID, nu-mi vine să cred. Nu-mi vine să cred cât de îngrijorată sunt, it’s so lame. Pariu că dacă-mi pierdeam buletinul (which is like real ID) mă durea-n cot? Asta demonstrează că Internetul ne-a păpat. Sau, cel puţin, pe mine. Presimt mult schimb de liste in curând…

M-am întors. Un clip amuzant până-mi fac curaj să povestesc despre ce-i frumos în Cracovia şi cât de bine mi-ar fi să locuiesc acolo.

Să fie un semn că o să mai ajung pe acolo vreodata?

Până una alta, plec prin alte ţări străine. Cu sau fără wireless, deşi probabil fără. Dar cu mult soare, chit că la Piatra Neamţ tocmai s-a făcut toamnă… I’m off.

Când mă simt la o răscruce, sau când nu sunt eu 100%, în dăţile în care îmi amintesc intru pe blogul Ioanei. Are ea o şmecherie acolo cu fortune cookie, pe care nu uit niciodată să o deschid când trec pe acolo. Ştiu că aş putea să-mi fac rost singură de ea, dar are alt farmec când o accesez de acolo. Şi, mă credeţi sau nu, au dreptate de fiecare dată!

Se prea poate să fiu genul de persoană care nu poate trăi fără un hamac. Bun, nu a devenit încă o necesitate, dar se ştie că odată cu vârsta cresc şi nevoile, şi sigur o să apuc ziua când n-o să mai pot fără un hamac. Şi hopefully el va fi acolo, pe terasele vilelor mele de pe staţiuni exotice, sau în curtea casei, sau pe balcon, sau în faţa blocului, sau în sufragerie lângă geam.

Le hamac: ce rectangle de temps suspendu dans le ciel.

Pentru că în fotoliu nu stai întins, în şezlong nu poţi să te bâţâi, iar patul nu-l poţi pune sub cerul liber. Cel mai apropiat de hamac ar fi scaunul acela grozav gen balansoar, are el un nume. Dacă hamac n-o să-mi ofere viaţa, un scaun de ăla tot îmi iau. Ce bun o să fie la bătrâneţe…

Vreau ca în hamacul meu să fac următoarele: să citesc, să-mi fac unghiile de la picioare, să fiu dezbrăcată, să fiu într-o rochie lungă de seară, să vedem cât de mulţi încăpem, să-l coasem la loc, plus căptuşeală în caz că ne vin şi alte idei, să-mi beau cafeaua de dimineaţă, să fiu tristă, să ascult muzică la căşti, să dorm după-amiaza, să vorbesc la telefon, să fac un tatuaj, să mănânc vişine, să ţin laptopul în braţe, să mângâi pisica şi să scriu în jurnal. Orice alte idei sunt acceptate.

Dacă vreodată o să am propriul meu hamac, o să-l cheme Sir Otto Wright Fabien the First of Many. Sir, pentru că e de viţă nobilă. Otto e ca să-mi amintească de tine, Oti. [Well, I've done weirder than that.] Wright de la Frank Lloyd Wright, primul arhitect despre care am ştiut câte ceva, în afară de Apolodor din Damasc. Fabien ca să fie francez. The First of Many, pentru că plănuiesc o contrabandă cu hamace într-o zi. Sau cu hamacuri?