Wear A Smile

Plec, copii. Plec departe, fără telefon sau contact cu lumea reală. Poate acolo unde plec o să prind şi eu vreo oră două de stat în lumea mea. Şi să visez şi să mă gândesc la tot tot tot ce are legătură cu mine. Şi să iau fiecare întâmplare şi să o întorc pe toate părţile până aflu că ar fi fost ceva muuuult mai bun ce ar fi putut să se întâmple. Şi să ajung să-mi pară rău că am făcut unele lucruri. Şi, poate, să-mi pară rău că nu am făcut unele lucruri. Şi să vreau să fiu altfel. Şi să vreau… altceva.
Într-un fel, nu-mi prinde bine să sau singură after all. I see things…

Sau, just maybe, o să am vreo revelaţie, ceva. Şi poate o să dispară şi paleta emo de la avatar până mă întorc. Şi poate n-o să mai fiu copilul trist şi disperat care iese cu oameni sperând să-şi ia gândul de la ceva. Şi poate totul o să fie imaculat când mă întorc, şi cineva o să mă facă să râd, în hohote, sincer, incontrolabil. I sure miss that feeling. My sense of humour’s been lonely for way too long.

Pe Toni îl iau cu mine. Totuşi, mi-ar plăcea să stau departe de net o vreme. Sau, cine ştie? Poate o să fiu aşa încântată (sau tristă, oricum vorbim despre extreme aici) că o să vreau să blogguiesc live de la faţa locului.

Toată lumea mi-a zis azi că-s veselă. (În apele mele cică). Ce-i drept, am cântat toaaaată ziua. De ce…?

Vreau să văd locuri minunate, vreau mult soare şi bronz de vacanţă, să trimit vederi, să găsesc cadourile perfecte pentru copii  cuminţi şi vreau, vreau, vreau să uit de toooot. Uneori gândesc prea mult. Vreau să nu gândesc două săptămâni.
Anyway, don’t wait up, nu ştiu când mă întorc.

Dar vreau să mă întorc într-un Piatra Neamţ la fel de frumos ca-ntotdeauna, cu soare, puţin vânticel şi mulţi prieteni. Şi cineva care să mă facă să râd, vă rog. În hohote, sincer, incontrolabil.

Tot plănuiam să mă mut pe alt site, dar am observat că, cu puţină imaginaţie (check check), răbdare (surprinsingly, check) şi cunoştinţe de HTML (check), chiar şi blog.com e promiţător. Am boala asta de mică, să exploatez la maxim un puţin în loc să aleg “multul”. De exemplu, prin clasa a6a scriam o revistă cu care am făcut o mică avere, şi o făceam la un computer cu 16 mega ram, 1,85 giga pe hard şi word 97 cred. Şi învăţasem sute de şmecherii. Internetul, cei 256 ram, 80 giga şi word 2003 dintr-a 7a pur şi simplu nu m-au satisfăcut, prea era totul mură-n gură. Şi m-am lăsat.

Joc un joc de hackeri bară tocilari bară computer addicts (fără bara în sine, că am tastatura în română şi mi-e mult prea lene să o caut). Asta se adaugă la my geek record.

Desenez.

Lazy day has it been, way too lazy and slightly depressing. The night got even worse, for I just had to open media player and the most adorable, depressing, junky-like-mood inducing song. Damien Rice’s Nine Crimes, if interested.

Am paleta emo la avatar şi “secretly falling apart” la status. Şi am epuizat jawbreakerul.

Promit că de mâine termin cu aiurelile şi încep să scriu la obiect.

E aşa naşpa cum oamenii insistă să înscrie totul în tipare, totul să fie la locul lui, cu eticheta lui şi indicaţiile de folosire. Dar de ce, de ce, de ce trebuie să fim aşa? Eşti raţional, realist şi… conştient o perioadă, pentru ca în clipa următoare să fii catalogat drept model. Da, într-o primă fază îţi place, te simţi bine, te simţi important, cu un centimetru mai înalt decât toţi, dar uiţi o chestie: că modelele n-au voie să iasă din pătrăţica lor. “Vaaaai, ai auzit ce a făcut nuştiucââând??”, păi să nu-ţi baţi picioarele în tot şi să te dezlănţui într-o seară cât pentru toţi anii de propagandă-anti-teribilism-prostesc-care-nu-aduce-nimic-bun? Mă înţelegeţi?
Oare aşa suntem din fabrică?…

(Mi-am condamnat demult un prieten tocmai pentru că s-a schimbat complet peste noapte, zic eu - exemplar de copil menţionat mai sus -, în rău. Şi am momente când mă întreb dacă n-am fost prea încuiată şi severă. Spuneţi-mi, am fost încuiată? am fost? am fost? spuneţi-mi, am fost????)

Cine se scoală de dimineaţă cu siguranţă nu a băut cu o seară înainte. Eu m-am trezit la 10 într-o duminică. E devreme.

Nu-mipasănu-mipasănu-mipasă de ce cred eeeeeiiii!!!!!

Râsul tău duminica dimineaţa…………

Adolescenţa e aşa amuzantă.

A, şi nu mai vreau să fiu deşteaptă, vreau să fiu fata aia prostuţă care nu se prinde la glume. Nu fata care face glume aşa deştepte că nu se prind decât vreo doitrei. E drăguţ că, uneori, fac pe prostuţa, pentru că e adorabil, uneori. Şi mă prefac aşa bine, că lumea începe să vorbească mai rar cu mine. Cei care nu mă cunosc, zic.

Cred că am răcit.

Da băi, am mers puţin şi acum mă simt grozav. Ceva apă plată fancy cu lămâie în tonique cu Irina mea care nu prea stă pe acasă, ceva plimbare la ore târzii cu ceva prieteni pe care iar îi văd răruţ, ceva net cu leptopul tot în tonique, ceva sală, ceva mai multă plimbare, puţină îngheţată şi ceva mai multă apă plată cu lămâie care se pare că, pe lângă fancy, e chiar bună şi, ca să pună capac la toate, vreo 2 ore de soare (!!) astăzi.

Într-un cuvânt, socializare.
În două cuvinte, real world.

Se pare că unchiul Ted avea dreptate.

Mulţumiri lui Cătă de la Zalău.

Afară plouă, eu mănânc unghii. Mă doare, dar nu pot să mă opresc, am o poftă nemaipomenită să continui. Verile ploioase mă lasă rece. Pe mine şi asfaltul, geamul şi apa de la ştrand.

Şi doar, în momentul în care aduc mâna la gură, ştiu clar că nu trebuie să o fac. Poate de asta mă simt aşa bine. Mă dor buricele degetelor şi aştept soarele. Oricum, tot n-o să ies din casă.

E aşa multă apă afară şi eu nu sunt în apele mele. Pe mess, toată lumea e la fel. M-am pierdut în picuri de ploaie şi frânturi de unghii.

Ofer recompensă oricui mă gaseşte.

Geamul tău cum e? Al meu e înnorat. Ar trebui să fie ars de soare la ora asta.

Vara asta mă dezamăgeşte şi odată cu ea mă dezamăgesc multe. Îmi amintesc de după-amiezile calde, de serile dulci cu căpşuni, ciocolată şi voci necunoscute, de Vama Veche pe plajă, de pielea bronzată, de zâmbete sincere… şi de prieteni vechi, prieteni buni, prieteni pierduţi, prietenii ratate, minciuni şi vise. Şi mă oftic, da, mă oftic! Unde e soarele, soarele meu, care era acolo, sus, pe cer, singur, şi unde naiba e vara pe care am aşteptat-o? Unde sunt emisiunile în direct de pe plajă?
Vreau sare pe piele, dimineţi pe plajă, soare în cap şi nisip în papuci. Şi papuci…

Prea multe cunoştinţe, prea puţini prieteni.

Uneori vreau doar să fiu singură.

Doar că după aceea m-aş plânge că de ce sunt singură.

Oare toţi oamenii sunt ca mine?

Oare e cineva ca mine?

Oare vreau…?

Mi-e tare, tare dor de mare.

Vreau pe cineva care să mă cunoască, să mă cunoască mai bine decât mă cunosc eu, să ştie ce să spună, să-mi înţeleagă ideile şi să nu mă contrazică niciodată. Şi am mai zis-o, vreau pe cineva care să îmi aducă ciocolată când sunt tristă, şi care să ştie exact când trebuie să insiste, chiar dacă eu zic că nu am nimic… Şi să nu vrea nimic în schimb.

Mi-e dor de cum mă simţeam atunci. Când nu-mi păsa de nimic. Şi nici nu vroiam libertate.

Acum vreau să ajung mult, mult prea departe.

E vreun loc, undeva aproape unde să mă duc, şi să fie soare fără nori toată ziua…?

Azi… azi sunt altfel.

Or should I just keep chasing pavements?
(even if it leads nowhere)

Too early for giving up though.

Confused.