Wear A Smile

Toată lumea ştie că femeile sunt muuult mai sensibile decât bărbaţii, şi cel puţin în categoria mea de vârstă, rămâne de văzut dacă şi mai târziu, orice persoană de sex masculin care varsă o lacrimă şi şi-o asumă creează dubii privind orientarea sa sexuală. Ceea ce e foarte nedrept. Eu ca fată am dreptul să plâng oricând din orice. Nu prea profit de el, şi-mi pare rău uneori, amintind din nou de citatul “tu ştii să plângi?!”. Oricine are dreptul să se exteriorizeze, public sau nu, în orice fel vrea. (Sau e capabil). Nu ştiu ce-i cu ieşirea asta, mai ales că şi eu tind să fac puţin mişto de lacrimile bărbăteşti. : ) Dar promit că de acum n-o să mai râd şi n-o să mai cânt “şi băieţii plâng câteodată…” vreunui băiat în suferinţă decât dacă merită pe deplin. Aceia nu trebuie iertaţi.

Iar acum, că am pregătit terenul, pot recunoaşte că am plâns de două ori luna asta. O dată, pentru că am citit Supă de pui. Nu am nici cea mai mică idee de ce am plâns, cartea e minunată. Şi totuşi… Se pare că autorii au făcut treabă bună, exact asta au prevăzut în prefaţă.

“Some stories will speak louder to you than others. Some will have deeper meaning. Some will make you cry, Some will make you laugh. Some will give you a warm feeling all over. Some may hit you right between the eyes. There is no right reaction. There is only your reaction.”

Da, acum ştiu de ce am plâns…

Am şi râs, azi. Vă invit să râdeţi cu mine, din nou un soi de umor neînţeles de unii.

Iar la urmă am păstrat ceva care mi-a creat nişte senzaţii de care nici nu vreau să-mi amintesc. Cine nu e măcar puţin atins de asta nu ştiu ce e, că om cu suflet şi toate cele sigur nu.

Hugging is healthy. It helps the immune system, cures depression, reduces stress and induces sleep. It’s invigorating, rejuvenating and has no unpleasant side effects. Hugging is nothing less than a miracle drug.

Hugging is all natural. It’s organic, naturally sweet, co artificial ingredients, nonpolluting, environmentally friendly and one hundred percent wholesome.

Hugging is the ideal gift. Great for any occasion, fun to give and receive, shows you care, comes with it’s own wrapping and, of course, fully returnable.

Hugging is practically perfect. No batteries to wear out, inflation-proof, nonfattening, not monthly payments, theft-proof and nontaxable.

Hugging is an underutilized resource with magical powers. When we open our hearts and arms, we encourage others to do the same.

…
Are you waiting and hoping that someone else will ask first?
Please don’t wait! Initiate!

Spui că nu eşti influenţabil, spui că tu eşti aşa cum eşti şi n-o să te schimbi. Şi te mândreşti cu asta. Dar după un timp creşti, ţi se deschid şi ochii, şi uşile, şi îţi doreşti să rămână mereu aşa - deschise pentru tine. Îţi dai seama că incăpăţânarea nu te duce nicăieri, şi chiar şi egoismul tău natural cere puţin make-up - cui îi plac oamenii egoişti? Intri în panică. Cel puţin eu am intrat. Te întrebi, cum naiba pot eu să mă transform?, şi te crezi pierdut. Şi apoi, sau poate mai târziu, îţi dai seama că e tot încăpăţânarea aia nenorocită, şi oricine se poate schimba în bine dacă vrea. Şi dacă mai are şi norocul să mai aibă ici-colo, în familie, pe pervaz într-o marţi noapte sau în banca din spate, câte o persoană cu adevărat bună (şi momentan ne referim exclusiv la bunătatea sufletească), ei bine atunci nu mai rămâne decât să-ţi deschizi tu uşile la schimbare. Restul vine de la sine.
Azi la ora de franceză am avut de scris defecte. Am scris şi eu ce-am ştiut să traduc, încăpăţânare, lipsă de diplomaţie… Dar când am fost întrebată, pe bună dreptate, “Rea ai scris?”, am putut să spun cu mândrie că nu. : ) Yess.
Adevărul e că mă simt o persoană mai bună, şi dacă la început totul era foarte, foarte controlat, am ajuns pe parcurs să şi simt ce trebuie simţit. Şi dacă mai am şi eu momentele mele de vrăjitoare şi umor înţepător, îmi cer scuze, dar îmi place prea mult.

Today was, indeed, a good day for science.

De ce concluzii? Pentru că am făcut azi chimia cu Zgârciu. Cine ştie, ştie. : )

Pe final, vă invit să vizitaţi — de fapt nu.
Pe final mă voi da mare cu tema făcută de Alex care îmi poartă numele. Pooopz ruosz pufuooos pt Alex.

Azi se împlineşte o veşnicie de când n-am mai scris ceva fluent pe blog.

Pentru fani : )

Mai exact, ce trebuia să revină la normal revine încet-încet, ce trebuia să se schimbe se schimbă. Chioşcul nostru s-a umplut cu bunătăţile de odinioară, aşteptăm cu ardoare amenda. Eu mi-am achitat din datoriile la doamna-de-la-chioşc. Ea, tot simpatică. Profa de engleză şi-a prins părul şi odată cu noua-veche-coafură a revenit şi vechea profă pe care o antipatizez din motive nu foarte obiective. Avem 2-3 manuale pe copil, avem şi chef de şcoală, şi tradiţionala răceală din prima săptămână, iar ca bonus câţiva colegi transferaţi.

Ceea ce ne duce la oful meu de azi, care s-a instalat atunci când profa de franc ne zicea cum dă ea petrecere la 2 săptămâni la clasa ei de a9a, şi cum vezi-doamne am plâns noi că a plecat Andreea (din postul anterior, dar nu se supără dacă aţi uitat că există, i se întâmplă des). M-am gândit cum ar fi fost să plângem noi, matahalele, de fiecare dată când vreun coleg aplecat, subjugat de multiplele corigenţe specifice 9, 10, 11 B… etc. Părinţii noştri îşi amintesc cu aşa drag de liceu, colegii din generală plâng la ora festivă, şi noi…? Noi facem mişto. Râdem, ne simţim bine şi ne practicăm simţul umorului până nu se mai aude nimic clar. Nu ne iubim. Decât câte doi. Nu ne susţinem decât atunci când ne priveşte. Şi o să vină clasa a12a, şi noi o să ne luăm în braţe pentru că trebuie. Şi probabil o să facem şi mişto. : )
Ăştia suntem noi… Am la panoul meu poza cu gaşca din clasa a7a. Mici şi veseli eram, veseli încă suntem. Dar separat.

Numa’ ciudăţenii. Might be overreacting though, BUT. Ciudat a fost că pe lista de pe uşa din careu aveam aceeaşi clasă şi acelaţi număr de elevi înscrişi, 30, fals. Speaking of deja-vu: aceeaşi poziţionare în bănci, farmecul unde mai e? It’s 10^th grade all over again. Dacă nu se tundea Steevie chiar intram în panică, având în vedere că Andreea, colega care ne-a părăsit, era oricum invizibilă ochiului liber. Mă rog, mai sunt şi eu, brunetă, dar oricum nu mă văd.

Dacă prima concluzie a fost că, din păcate, totul e exact la fel, nici schimbarea nu pare binevenită. De ce, de ce spuneţi-mi, ne-aţi luat şi ultima bucurie? Cum, cum o să mai merg eu la chioşc cu zâmbetul meu cel dulce să o întreb pe doamna-de-la-chioşc “ce aveţi bun la cincimii”, când am aşa o varietate de produse printre care (doar) cele ce urmează: baton (praise the lord), covrigi, biscuiţi dulci, buscuiţi dulci cu cacao, Fruttia nectar, apă minerală, apă plată şi poza liceului în colţul ex Viva Chips. Măcar zâmbetul de pe chipul lui doamna-de-la-chioşc nu l-a interzis ministeru’.
Fanii vă salută, vă pupă şi vă iubesc, doamna-de-la-chioşc!
(şi eu cred că tre’ să vă dau vreo 2 sau 3 mii)

Nu asta m-a şocat, ci ora de engleză. Profa mea favorită din postul de ieri, remember? Ei bine, nu. Astăzi am făcut engleza cu o profă slaaahahaaabă, frumoasă, cochetă, fără poante proaste şi cu un accent impecabil în română şi aproape impecabil în engleză, asta fără să-l comparăm cu cel de acum 2 ani. Nu ştiu ce i s-a îmtâmplat, nu ştiu ce revelaţie i-a adus sarcina, dar am fost silită de circumstanţe să accept ideea că e aceeaşi persoană de atunci. People do change. Even the ones least likely to.
But still… sheesh…

La televizor ne-au zis că schimbarea bruscă de temperatură ne face aşa trişti. Mă gândeam, poate cel mai uşor ar fi să-i credem pe cuvânt şi să nu mai facem tot felul de legături. Sau poate era mai bine să vorbesc la persoana intâi singular.

Şcoală azi, ce-a fost asta? A fost cea mai subită cădere în rutină pe care am trăit-o în viaţa mea. După 5 minute de mişunat pe holuri eram deja plictisiţi. Sunt prea egoistă ca să invinuiesc doar vremea. Unde a dispărut liceul ăla vesel şi plin de viaţă cu care mă lăudam mereu? A, ştiu. În ploaie… Monoton. Vreme monotonă, zi monotonă, oameni odată făcuţi pentru distracţie au fost azi monotoni. N-a mai fost niciodată aşa greu să distingi culorile în ploaie. Şi n-am mai fost niciodată atât de indispusă, şi totul mai mult fizic decât psihic. Muzica mea depresivă a picat la fix în decor, da’ să mor eu dacă nu m-a făcut să mă simt mai bine.

Mâine îmi iau cu mine termosul cu om de zăpadă pe el şi mă consolez cu cafeaua mea dulce. Şi o să trec peste 2 ore de analiză şi o oră de engleză cu o persoană nu foarte simpatică mie. Şi o să mă autoconserv până sâmbătă seară, când ieşim oficial din doliul de şcoală pe fundal de toamnă timpurie, and we’ll drink the sorrow away. Până atunci, vorba cântecului: chin up, cheer up. Ce lehamite, doamne…

Nu ştiu alţii cum sunt, da’ eu mor de ciudă că mâine începe şcoala. Am simţit nevoia să mă descarc.

Vreau doar să mulţumesc nu ştiu, cerului, pentru toată muzica frumoasă care există. Simt nevoia să-mi manifest bucuria pentru toate cântecele minunate şi pline de înţeles (şi de versuri) pe care am avut plăcerea să le ascult şi să le înţeleg. Îi mulţumesc lui Ryan Adams care m-a deprimat puţin aseară. Mulţumesc Kid Rock pentru All Summer Long (căruia, apropo, i-am găsit între timp concordanţe cu persoana mea) şi mulţumesc Reamonn pentru Supergirl care m-a motivat în timpurile de prăbuşire emoţională şi, mai recent, pentru Swim ca o continuare. Mulţumesc, de asemenea, artistei care a compus melodia din reclamele Pepsi Light (Saw you walking down my sidewalk…) care mă umple pe dinăuntru, nu ştiu de ce, de fiecare dată când o aud. Mulţumesc Vama Veche şi Vama pentru toate cântecele pline de sensibilitate. În final, mulţumesc Aerosmith pentru că-mi sunt simpatici şi Pink Floyd pentru că mă învaţă şi pe mine una-alta şi pentru că îi fac pielea de găină lui tata. Şi îl fac să zâmbească absent. : )
Şi, desigur, celorlalţi.