Wear A Smile

…Este o campanie naţională care cine ştie dacă are sau va avea vreodată efectele scontate, dar care a avut minunata idee să iniţieze un concurs care, printre altele, a unit ca niciodată colectivul clasei a XI-a B a Colegiului Naţional “Petru Rareş” din care fac parte cu mândrie.
Consumi până te consumă, ăsta ne-a fost sloganul. Copiii au râs de noi, şi noi am râs de noi şi de tricourile noastre atât de mari. Dar ăsta a fost ultimul lucru de care ne-a păsat. Ideile au curs, şi au curs, şi mai că nu-mi venea să cred de ce suntem în stare. Idei geniale şi mai ales cantităţi remarcabile de implicare şi iniţiativă au venit de la persoane neaşteptate pe care de acum o să le admir înzecit. Şi chiar dacă am participat la concurs, în mare, pentru excursia la ski ca premiu, am pus cu toţii atâta suflet în proiectul ăsta că-mi vine să sar în sus mereu când îmi amintesc episoade: am râs, (aproape) am plâns, am ţipat, ne-am panicat, ne-am enervat, ne-am liniştit şi în final am râs din nou.
Şansele să câştigăm sunt mici, sau cel puţin greu de estimat, dar ce mai contează? În cele din urmă, trebuie să fim realişti şi să nu ne entuziasmăm în plus, sau cel puţin asta e deviza mea.
Eu m-am băgat la afişe şi alte vrăjeli, nu fiindcă nu mi-ar plăcea să organizez, să calculez bugete şi să fac muncă de teren, ci din comoditatea care se instalează după multe proiecte în care nu mi-am primit merite suficiente. Precizez, când mă consum mult pentru ceva astept merite supercalifagilisticexpialidocis. Pe care n-o să mi le dea nimeni niciodată. Oricum am ajuns să scriu diplome, să alerg prin liceu, să tai, să lipesc, să joc un rol de beţiv şi să fac şi pe fata-bună-la-orice. Deci, până la urmă, am făcut de toate.
Poate vă arăt un filmuleţ într-o zi.

Orice ar crede domnii de la Bucureşti, eu vă zic, proiectul a fost un succes, ne-am dovedit o clasă pliiiihihină de imaginaţie şi iniţiativă. We kinda rule.

Am văzut azi o prestaţie deosebită a lui Răzvan Mazilu, pe care personal îl antipatizez, dar în seara asta l-am adorat, şi a Monicăi Petrică, care îţi taie respiraţia pe scenă. A fost spectacol, a fost dans, a fost tango. A fost altceva. Pentru mine, cel puţin.

Fiind în temă, vreau să vă arăt ceva (deşi probabil că ştiţi deja). Cine a văzut Scent Of A Woman poate să închidă ochii şi să savureze melodia.
Cierra los ojos para oír mejor.

(Carlos Gardel - Por una cabeza)

When they call your name
Will you walk right up
With a smile on your face?
Or will you cower in fear,
In your favorite sweater,
With an old love letter…

I wish you would…
I wish you would

Come pick me up
Take me out
Fuck me up
Steal my records
Screw all my friends
They’re all full of shit,
With a smile on your face
And then do it again.
I wish you would…

I wish you’d make up my bed
So I could make up my mind
Try it for sleeping instead
Maybe you’ll rest sometime.
I wish I could…

Neaparţinând unui cerc de prieteni cu nivel ridicat de culturalizare, evenimente ca mersul la teatru sunt destul de rare. Dar de fiecare dată când dau pe la vreo piesă de teatru, fie ea cu mari actori sau cu mai mici actori (şi aici mă refer la trupa liceului), ajung la acel punct în care regret că nu merg în fiecare zi. Am avut şi norocul să dau numai pe la piese care mi-au plăcut. Dar teatrul rămâne pentru mine unul din acele lucruri pe care nu le regreţi decât atunci când ai parte de ele, oricât de ciudat ar suna. Ca zilele pline-pline sau băile luuungi de care nu ai niciodată timp. E un lucru căruia nu-i duc lipsa niciodată, numai atunci când văd ce pierd. Şi, excluzând abonaţii la teatru, vernisaje sau operă din pur snobism, există oameni (puţini, ce-i drept), care chiar duc lipsa spectacolelor de teatru. Teatrul, cred eu, acum, proaspătă spectatoare, că e cea mai personală şi mai sensibilă formă de spectacol care există. Cel mai special aspect mi se pare felul cum la început te uiţi la ei şi vezi oameni, pe parcurs începi să vezi actori, până ajungi la un punct în care nu mai vezi decât piesa, şi nu te mai interesează nimic.

Alt lucru pe care îmi doresc să-l fac, dar nu-s în stare să-i acord niciun pic de timp şi regret nespus: fotogafia. Cu care Anca (see blogroll too) se descurcă ex-tra-or-di-nar!!!
Câteva poze minunate făcute împotriva regulamentului:

    

Îmi place când îmi spune lumea Cris. Nu ştiu de ce, da-mi cam place, e una din chestiile alea pe care le simţi şi atât. Probabil e doar a altă fază a mea, care o să se consume la fel de repede ca momentele emo sau toate culorile care au trecut prin părul meu. Dar, momentan, îmi place tare mult când mi se adresează cineva cu Cris. Mă încălzeşte pe dinăuntru şi m-a şi făcut să chicotesc de câteva ori.
E aproape ca un te iubesc : ).

Am dispărut oficial de pe haicinci într-un moment de luminare interioară, iar a doua zi am primit confirmarea supremă că am făcut ce trebuie. Stând şi eu la coadă la cafea, ca tot omu’, aud şi eu una, alta…

(O oarecare, altei oarecare:)
- Să mori tu că nu mai ai hai faiv!!!
- Daaa, fată.

(Altele:)
- Ah apropo, mersi mult de com, o să-ţi las şi eu unul azi…
- Daaa, fată.

(Iar apoi, cu glas şi piţigăiat şi pisicit:)
- Dar tu nu ştii cum arată părul meu după baieeee!!!

Ce mai poţi să spui, când în clasă se citeşte Admitere 2008 într-o bancă şi în alta Cool Girl.

Rog eventualii cititori care se simt să aprecieze ironia. Şi să se simtă până la sfârşit.

În încheiere, un sfat. După ce se taie mărunt un ardei iute nu se pune mâna la ochi.

Este că-mi irosesc zâmbetele şi vibraţiile pozitive şi zen către persoane care nu merită.
ŞI că îmi vărs toţi nervii posibili pe alte persoane, care nici ele nu merită.
Când de fapt ar trebui să fie invers.

Anunţ cu dezolare că am epuizat cele zece sezoane din Friends, în 3 luni se pare, ceea ce se poate numi cel mai mare, ambiţios şi minunat maraton de film din viaţa mea. Până acum.
And I miss it soo much. Nu mă pot obişnui cu ideea că nu mai am Friends. Şi acum îmi vine să iau fiecare episod şi să mă uit mult mai atent şi să nu ratez nicio poantă. Păcat că nu le mai am, Sims 2, lipsă de spaţiu, altă poveste. Eram aşa sceptică înainte şi mi se părea cea mai mare porcărie (când în română e tradus “Prietenii tăi”, e de aşteptat). Dar am plâns la final. Nu pentru că e final trist. Pentru că mai vroiam. Obsesiv.

Îmi place să mă cred Monica pentru că organizez, sunt îndrăgostită de liste, etichete şi planuri şi vorbesc prea tare. Trebuie să mă învăţ să vorbesc mai încet.

A trecut vineri mama pe lângă mine, s-a uitat cu silă, şi mi-a zis că filmele cu *râs-pe-bandă* sunt filme de proşti şi să nu mă mai uit. Şi-mi venea s-o omor.

Cât de mişto e când totul îţi iese cum trebuie, şi cum poate un nimic făcut cum trebuie să-ţi ridice moralul o zi întreagă, sau o săptămână, sau chiar câteva luni… Aici depinde de nimic. Dar, oricât de mic ar fi, face minuni, cu mine, cel puţin.
Poate din cauza plictiselii îngrozitoare am ajuns să fac sfârşitul lumii din orice nu merge cum trebuie. Şi aşa, un amărât de desen care nu-mi ieşea bine a reuşit să-mi strice un weekend întreg, care, completat cu ploaia de atunci şi cu micile nenorociri feminine au ajuns să mă demoralizeze toată săptămâna. Dar ce bine a fost când am încercat din nou, şi a ieşit, aşaaa frumos, cu mâna liberă şi în doar jumătate de oră. Ceea ce m-a învăţat, pe moment, că unu: să nu mai plâng din orice prostie şi doi: să profit la maxim de fiecare reuşită, cât de mică.
Şi ăsta e sfatul pe care îl dau oricui, să preţuiască orice nimic, atâta timp cât e bun. Orice lucru făcut bine, cu sau fără laudă, orice zâmbet primit de la orice coleg de liceu pe care nu l-ai salutat decât de vreo două, trei ori merită ţinut minte. Pentru că, fără astea, e mult prea greu să ţii pasul cu rutina care s-a instalat şi se pare că nu mai pleacă.

Am descoperit că ziua bună se cunoaşte, într-adevăr, de dimineaţă. Şi că o zi monotonă la şcoală e mult, mult mai plăcută după o cafea foarte matinală cu o persoană la fel de somnoroasă şi zombie ca tine. Ăsta poate fi la fel de bine motivul pentru care să te ridici din pat şi să ieşi din casă dimineaţa, atâta timp cât nu e nicio mare dragoste care să te aştepte la clasa de alături. Cine are asta, bravo. Cine nu, eu vă zic că merită din plin să te trezeşti cu o oră mai devreme, dacă în final o să te ţină în formă toată ziua.

Şi sunt sigură că, de fapt, nu e cafeaua. Un zâmbet şi o trezire lentă au un efect mai mare asupra sistemului nervos decât toată cofeina din lume. E demonstrat! De mine.
Presimt nişte zile mult mai vesele de-aici încolo.