Wear A Smile

Aries

You can be pushy today, but make sure that you’re maintaining a certain amount of grace and tact in your dealings with friends, family, coworkers and everyone else in your life. Otherwise, trouble may be brewing.

Mai are vreun rost să zic că azi am fost supărată pe toată lumea? Îmi cer scuze întârziat pentru unii, anticipat pentru alţii, dar în mod sigur tuturor celor la care ţip când sunt nervoasă. I don’t really mean it guys. Poate n-ar fi aşa dacă ăia de la Yahoo mi-ar trimite horoscopul dimineaţa, nu seara.

În rest, îmi lipseşte complet cheful şi inspiraţia. O să revin cu forţe proaspete. Când o să fac rost de ele.
Şi am 3 la fizică.
Şi a venit cartea.

    Sunt uneori stări care parcă îşi pierd durata. Nu ştii - sau nu-ţi aduci aminte - când au început, ce le-a dezlănţuit, cum se transformă.   
    Şi totuşi, din beatitudinea aceea turbure se desprinde uneori un cuvânt, un strigăt, o melodie sau măcar o singură notă muzicală, care îţi rămâne necontenit prezentă, fără să te mire precaritatea sau chiar nesemnificaţia ei.

Un pasaj care m-a făcut să zâmbesc continuu timp de vreo 5 minute. N-am mai citit, n-am închis nici cartea. Pur şi simplu zâmbeam în gol şi îmi treceau prin minte, pe rând. cuvinte, melodii, note, culori, voci şi alte mici frânturi de întâmplări care m-au marcat odată. Ciudat e că, pentru vreo două-trei din ele, n-am fost în stare să-mi amintesc mai mult nici în zilele imediat următoare. Nu, alcoolul nu are nimic de-a face. Şi poate n-o să uit niciodată un dans din care, încă dinainte să se termine, nu mi-au rămas decât culorile care dansau şi ele pe podea şi o căldură plăcută. Poate e magia despre care vorbeşte Eliade. Sau poate, stresată fiind la vremea aceea, am căzut pe gânduri în mijlocul dansului. Deşi tind către prima variantă.

Făcând recent o comandă de carte pe net care încă nu a ajuns, carte de care ţin să spun că am maaare nevoie în momentele astea şi a cărei lipsă mă frustrează enorm, am început să-mi amintesc. O amintire a dus la alta şi uite aşa mi-a venit în minte prima mea revoltă pe Poşta română, ca să fiu mai exactă, pe poştăriţele române. Care nu ştiu să zâmbească, nu ştiu! Mergeţi la poşta de lângă Hogaş, voi copii mici care ard de nerăbdare să vă luaţi cei osutăcincizeci de mii de alocaţie (sau cât era pe atunci), să vedeţi cu ochii voştri sictirul şi greaţa de pe feţele doamnelor de la ghişee. Dacă prima oară spui bună ziua şi zâmbeşti, uşor uşor dispare zâmbetul şi după un timp nu-ţi mai vine nici de bună ziua. Nu merită.

Ce să mai spun de perioada când am fost şi eu, ca toată fetiţa, reprezentant Avon, şi aşteptam cu ardoare coletul magic plin cu bunătăţi. Ce-i drept, moşulică, nenea cu livrările, era un adorabil, mai ales când suna la interfon şi spunea “Die la eivăăăn!”. Da, el ştia să zâmbească, şi încă frumos. Dar la un moment dat nu era nimeni acasă. Mă sună pe mobil, foarte amabil îl rog să lase coletul la vecina. Ei bine, aşa am ajuns ori să mă trezesc cu un colet în plus pe lună (al vecinei) pe care, la naiba, nu puteam să îl deschid, ori cu datoria de a umbla prin tot blocul după al meu. Oricum, mi-e dor de moşulică.

Dar ceea ce m-a făcut să urăsc din tot sufletul sistemul poştal este nenea care a înlocuit-o pe poştăriţa frumoasă şi dolofană pe care o ştiam de ani buni. Nene care nu ştiu ce griji avea, că niciodată, niciodată nu aducea ceva la timp. Nu vreau să-mi amintesc câte taxe de depozitare pentru colete am plătit din cauza lui, ca să nu mai vorbesc de facturile ajunse după termen. Plus alocaţiile cu care probabil îşi cumpăra ţigări. De aia mi-am făcut şi card, care s-a dovedit a fi o mare greşeală. Şi asta mă lămureşte şi de ce nu au ajuns cataloagele Quelle de acum câteva zile, şi cred că pot să-mi iau adio de la cartea de care am atâta nevoie.

Nu vreau să mai am nimic de a face cu poşta, livrările şi doamnele de la ghişeu care nu zâmbesc niciodată. Cel puţin până ajunge cartea. Dacă ajunge.

Am şi eu o curiozitate. Cum răspunzi corect la “ce faci?” când te întâlneşti cu cineva, de exemplu. Poţi să spui “bine”, dar asta te face egoist. Aşa că spui “bine, tu?”, doar că atunci el sau ea va răspunde cu bine şi rămâne un gol inestetic cum treceţi mai departe. Şi aşa se creează un cerc vicios, în care mi-am dat seama că nu am răspunsul la ce faci. Eu, de felul meu, încerc să dau răspunsuri mai omeneşti, nu “bine”, care vine mecanic, automat, dar sună aşaa de rău. Şi azi am fost silită de circumstanţe (chit că aveam o pauză întreagă la dispoziţie pentru a lungi vorba) să spun “păi nu prea fac nimic…”. Partea proastă e că e adevărat. Am intrat într-o monotonie serioasă, din care am să ies cu prima ocazie înainte să mă transform în robot (cu dureri frecvente de cap). Toată lumea mă întreabă ce fac, şi eu nu fac nimic. Toată lumea vă întreabă ce faceţi, şi voi? Voi faceţi bine. Uneori faceţi bine, mulţumesc, cu un zâmbet pe faţă. Mie-mi ajunge.

Eu da. Ambele situaţii. Uneori incluzând şi partea cu pisica. : )

Pot să anunţ cu mândrie că sunt fericita posesoare a unui router nou-nouţ şi a propriei mele reţele wireless, ceea ce înseamnă că s-a terminat cu furatul de la vecini sau localuri sau hoteluri. Nu mai depind de nimeni, yay me, şi vecinului meu care mi-a făcut în ciudă parolându-şi reţeaua îi spun Ha, ha, I was better! 

Postul 101 îl rezerv unor corecturi. În legătură cu rezoluţiile mele de 17 ani, care se dovedesc mult mai imposibile decât par, ceea ce mă duce cu gândul (din nou) la prostul obicei de a analiza prea mult. Poate dacă nu mă mai gândeam *atât* de mult la tot felul de bazaconii acum n-aş mai fi nevoită să mă resemnez faptului că nu am, şi nu voi îndeplini nici măcar jumătate din toate minunăţiile alea până la 18 ani. Unele niciodată. Cum toate circumstanţele par să-şi dorească din tot sufletul să mai go şi eu with the flow, iată cele două mari obiective pentru anul şcolar: să mă distrez şi să tac!

Să mă distrez, nu ştiu cum o să fac asta, dar cred că are legătură cu toate balurile şi majoratele care vin la pachet cu îngrozitoarea (se pare) clasă a 11-a. Oricum toată lumea vrea să se distreze, nu?
Să tac. Asta vine să compenseze punctul unu. Tac când mă enervează vreun prof, tac când mă enervează orice, de fapt. Numai un om la fel de încăpăţânat ca mine ar putea să înţeleagă cât de greu e să taci când ai ceva scurt, la obiect şi cu o doză măricică de sarcasm de spus. Unui profesor. Care merită.

În concluzie, CPE-ul meu a devenit încet CAE, părul roz e exclus acum când, asortat cu negrul, e evident ce *aş* ajunge, iar categoric unghiile au rămas la fel de savuroase şi dinţii la fel de beige. Unele lucruri nu se schimbă niciodată.