Wear A Smile

Au montat luminiţele. E plin în centru de beculeţe (stinse, ce-i drept), şi până la Crăciun vor fi de 5 ori mai multe. Geamul meu a îngheţat, eu am îngheţat, la propriu şi la figurat, ambele de foarte rău augur. Iarna a venit, Crăciunul vine şi el, şi pe cât de mult îl aştept, pe atât de dezamăgitor promite să fie. Ca anul trecut, de altfel. Ideea că nu e bine să aştepţi cu nerăbdare nimic devine tot mai populară, şi totuşi n-o să mă dezobişnuiesc niciodată de aşteptat.

Vorbeau nişte băbuţe cu voce stridentă în troleu că a trecut anul deja. Şi atunci eu, mai rău ca o băbuţă (ţin să anunţ că goblenul evoluează frumos) am sărit ca arsă, like omg da, a trecut!! Anul trecut, de 1 ianuarie, după băutură şi mult prea puţin somn, eu vorbeam pe mess, ţopăiam pe scaun şi tastam într-o veselie cum că presimt eu că 2008 o să fie ceeel mai tare an din lume şi tot aşa. …gata 2008. A fost, într-adevăr, super. Poate nu grozav, over-the-top, dar în mod cert un an bun. Oricum, mi-e dor de entuziasmul acela şi de toate aşteptările pe care le aveam de la noul an, şi toată speranţa aia.

Am prostul obicei să-mi pun dorinţe. Nu e vorba de listele cu chestii pe care mi le propun, ci dorinţe, cereri necondiţionate către vreo forţă divină în care oricum nu cred. Voi ştiaţi că la ora 11:11 se pun dorinţe? Ei bine, eu am aflat dintr-un film acum câţiva ani, şi de atunci nu există să văd 11:11 la ceas şi să nu-mi pun dorinţă: să slăbesc, să iau peste 6 în teză, să mă combin cu el, să mă sărut cu el, să nu mă asculte la istorie, să-mi treacă răceala, să nu-mi mai rod unghiile, să… tot ce-şi poate dori o fetiţă în creştere. Oare ce aş putea să-mi doresc de la 2009?
De la moşu ştiu ce vreau. De când cu criza financiară nu-mi mai permit să pretind bunuri materiale, aşa că voi merge pe deviza “dear Santa, I hope he fits in your bag”. E ceva ce mi-aş fi dorit la 11:11 într-o seară din clasa a7a dar… uneori nu e bine să creştem prea repede nu?

Mă declar de câteva zile incompletă. S-a stricat Toni, Toni, fără de care dimineţile de weekend nu sunt dimineţi şi activităţile de seară doi în unu sunt doar activităţi. Parcă nu era de ajuns că sunt uşor ataşabilă, mai trebuia să-i dau şi nume. Şi acum… s-a dus. El şi cheful meu de tot şi toate.
Duminică pot să zic că am îmbătrânit cu 50 de ani. Am stat ore întregi pe canapea în sufragerie, fără laptop, m-am uitat pe Hallmark şi am cusut la un goblen. Goblen pe care, de altfel, l-am început (fără prea mult succes) iarna trecută, când timp de două-trei săptămîni în casa mea şi-a făcut veacul o bătrânică de vreo 68 de ani, pasionată de canastă (pe net, ce-i drept, o bunică mai evoluată), gătitoare de prăjiturele de tot felul şi expertă în cusut goblen. Bătrânica fiind eu.
Ceea ce îmi aminteşte de pasiunea mea nebună de a mă stabili în sufragerie cu săptămânile când vremea, răceala, plictiseala sau toate la un loc ajung la extrem. A nins, e oficial iarnă, dar eu n-am atins zăpada, n-am vrut. M-am ferit pe cât posibil şi odată intrată în casă, intrată am rămas. Ironia e că azi, luni dimineaţă, sunt încă în casă. În drum spre sufragerie, ca să fiu sinceră.

SO the crush is rapidly evolving into ‘too much’ therefore I’ve put a little thought in this and reached the tragic conclusion that there is absolutely no point at all in this out-of-nowhere, but depressing wave of weird feelings. This leading us to the ultimate to-do-list (still a list freak and lovin’ it) of things to fill up my daydreaming time.

The lose-the-crush-a-s-a-p to-do list
* do ONE drawing every day
* read myself to sleep (instead of making up many many tiny pink fluffy fairytales)
* DO NOT, AT ALL, listen to any of MY music
* telephone ONE friend every day
* daydreaming in class, recess, at home or any place else: FORBIDDEN
* start going to the pool once and for all
* think of *him* as a short, fat, nerdy pizza-faced fellow with a pig-like laugh/voice/personality and GIANT boobs
* do these before wearasmile turns into my teenage crush newsletter

I want to be the girl with a big bag filled with usless things, a big smile, a scarf and giant sunglasses, with a funny ringtone on the cellphone and lots of stuff going on, no matter the time of day, the weather or the mood swings. I wanna be high on chocolate and sunlight and free to constantly acting overenthusiastic, and have long brown curly hair, plump lips, skinny arms, a red umbrella and a funny Hyspanic accent. And matching shoes.
Crush not over. I repeat. Crush not over. Panic attack to come any minute now.

- having black hair
- always planning to lose weight and never actually doing something about it
- always planning and never actually doing something about it
- leaving home with an empty, depressed stomach
- making up impossible scenarios in my mind
- trusting untrustworthy people
- (and) getting fucked up   
 That’s why I’ll have to. Spend a small fortune at the saloon asap, start going to the pool (which btw I’ve been planning for like a month), start eating breakfast (the tasty, sweet, ‘cope-with-the-day’ kind with chocolate on top AND quit coffee) and, well, the last ones are just too ‘me’ to change.

 If it were after me, I’d be living in a big, not-so-crowded city with great shopping centers, beautiful old architecture and antique stores, mixed weather and mixed people: French people, English people, busy people, unique and exciting people. And lots of stuff to do.
And I’d wake up early, have my cup of coffee at a pub nearby with my dear dear laptop, sit at a table outside and listen to poor street musicians trying to make a living. I’d leave them some coins and a smile and get one back and I’d spend the rest of the day admiring the buildings. And I’d wear a scarf and giant sunglasses and nobody would think it’s weird. I’d have huge stone bridges to walk on and daydream and a flat rooftop to sit on at nights and a favorite chocolate store and a favorite chocolate seller who would give me free chocolate cupcakes every Thursday or so. And there would be no worries at all.

“De poţi fi calm când toţi se pierd cu firea…”

Cineva a apăsat start. Nu ştiu la ce anume, but it’s loading inside me. A început. Mă simt atât de bine, just a general state of whatever. Atitudinea ideală pentru relaxare sau luare de decizii importante. Sunt atât de calmă pe dinăuntru. Nu se vede încă, dar o sa se vadă curând, şi o să fie lifechanging, presimt.
Dacă ştie cineva ce se întâmplă să mă anunţe şi pe mine.

To all you nailbiters out there, puneţi mâna şi comandaţi lacul ăsta de unghii de pe efarma.ro. Costă doar 25 de lei (plus 10 transportul, plus încă ceva ca să atingeţi comanda minimă de 30 lei, dar merită :D) şi are cel mai greţos gust din lume. E posibil să mâncaţi multe dulciuri din cauza asta, da’ la naiba, my nails are finally growing!! Bliss, really.

Dacă acum un an era o raritate să ne gândim la facultate, azi vorbim doar despre asta. Iar dacă acum un an era uşor să-ţi imaginezi orice scenariu, azi intervine realitatea care-ţi trage una peste ochi şi-ţi spune că nu se poate.
Pe scurt, sistemul (de azi voi folosi sistemul ca pretext universal) mi-a băgat în cap ideea că vreau să studiez la Bucureşti. Toate bune şi frumoase, până ce am fost pusă faţă în faţă cu subiectele de la arhitectură de anul acesta, care mie, elevul de clasa a11a proaspăt iniţiat în tainele geometriei descriptive, mi s-au părut de groază. Dacă adun şi concurenţa imposibilă care se aşteaptă a fi peste 2 ani, e sau profă de engleză în capitală sau arhitect oriunde în altă parte. Ceea ce e absurd, doar n-o să-mi abandonez visul de-o viaţă pentru un oraş urât, nu?

Dacă ar fi să fac un top al oraşelor mele favorite, locul unu ar fi Parisul, urmat de Ljubljana (mi-nu-nat), Viena, Praga, Piatra Neamţ, Braşov, … , Bucureşti, Slatina. : ) Bucureştiul, da, e foarte frumos în esenţă, dar aglomeraţia şi mizeria l-au făcut respingător chiar şi pentru mine, care până ieri eram pro-Bucureşti. Cu toate astea, încă vreau acolo, cred eu din cauza impresiei (realiv corecte) că “toată lumea e acolo”. La urma urmelor, lăsând deoparte comparaţia cu *acele* oraşe - de care oricum nu o să aparţin niciodată -, mă pot vedea foaaarte uşor locuind în Bucureşti.

De fapt, eu mă văd în multe locuri, Bucureşti, Paris, Londra, NewYork… Am aspiraţii mai mari decât mine, ştiu. Dar aşa am avut mereu şi culmea! mi-a ieşit. Probabil totul o să fie mai bine când în loc de studii la Mincu şi bursă la Sorbona (I know, I know ), o să-mi pot inventa şi câte o viaţă în Cluj, Iaşi, Timişoara. Loc de fantezii este în mintea mea cât lumea, chiar tind să cred că nu se termină niciodată. Mai vedem peste 2 ani unde ne hotărâm, şi mulţumesc din suuuflet susţinătorilor fără de care aş arunca pe balcon toate exerciţiile de GD şi desen artistic. Din nou, mulţumesc.

Am avut astăzi faimoasele ore de grevă care la noi au decurs exact ca şi în mod normal. La info mi-am făcut update-ul zilnic humanage.com şi apoi am fost jalnică la un joc cu maşinuţe care am uitat cum se cheamă, iar la chimie divagaţiile perpetue pe care le iubim atât de mult. Astea fiind spuse, aşteptăm greva. În clasă, acasă, la status la mess, vrem grevă. Fiindcă decât să stăm degeaba la şcoală, mai bine stăm degeaba acasă. Sau într-o crâşmă .
Aşa că, dragi domni profesori, grevă, vă rugăm dulce dulce din inimă .