Wear A Smile

Via Gala, cele mai simpatice scrisori către Obama de la copii trăind visul american. Thanks and have fun running the country!

Preferatele mele:

Dear President Obama,

When you are president, don’t eat junk food. Junk food makes you fat. Your family shouldn’t eat junk food, either, because it is not healthy. Obama, you rock.

Amy Ramirez, age 8
San Francisco

şi

President Obama,

You should not smoke when you are president! There are simple reasons. Because you will die by smoking, and then you will not be president! But I want you to be.

Your No. 1 fan,

David Lopez, age 7
Los Angeles

şiii,

Dear President Obama,

I want to tell you hi. Do you work with Santa Claus? Can I meet you in your house? Can I say bye to you after I meet you? And then can I meet you again? And then again after that?

Sergio Magana, age 5
San Francisco

Dacă ar fi să-i scriu şi eu lui Obama, cred că l-aş ruga să le răspundă copiilor la scrisori. Mai sunt ani buni până să aibă şi ei drept de vot, dar… cine n-ar fi un preşedinte mai bun dacă ar găsi în fiecare dimineaţă pe birou o scrisoare de la un copil prostuţ? Eu una, aş da orice pentru ceva de genul ăsta. Un mail pe zi în care un copil îmi spune, cu greşeli ortografice, că-s cea mai tare.

upon Grey’s Anatomy.
Tocmai mi s-a confirmat ca e serial de fete, dar totuşi, uitaţi-vă! Iubesc Grey’s Anatomy şi urăsc urăsc urăsc viteza de download care nu ţine cu mine de la o vreme. Dacă-mi dă cineva o metodă mai eficientă de găsit torrenturi decât gugăl, promit că-l iubesc pe viaţă. Şi-i fac şi un masaj.

În afară de noua mea obsesie nu se întâmplă mare lucru. Sunt o-bo-si-tă, mă culc în fiecare seară la 10 de nevoie!, şi tot nu e suficient, mai ales de când nu mai beau cafea pentru că am dinţii mai galbeni decât porumbul de la KFC. Pe lângă asta, mă spăl în mod obsesiv pe dinţi cu Colgate Advanced Whitening, îmi rod unghiile ca în vremurile bune şi sunt nostalgică la vremurile când mă culcam la 1 în zilele de şcoală. Susţin moral copiii care au ajuns la naţională la engleză, pe unde o să trec şi eu la anul, după ce-mi bifez lista cu chestii ce gravitează în jurul majoratului meu, am media 9.17 şi mai am loc de 2 chiuluri până vineri. Seems I’ve got a pretty full life after all.

De mult n-am mai avut o noapte fără vise. De visat, oamenii mari spun că visăm în fiecare noapte, doar că uneori nu ne mai amintim. Şi că visul durează o clipă, o fracţiune de secundă în care poţi să înghesui trecutul sau viitorul sau orice poate mintea ta să născocească. Şi pentru secunda aceea poţi zâmbi uneori o zi întreagă.

Eu visez, mult şi des. Visele mele sunt atât de clare că uneori chiar nu îmi dau seama, vreme de câteva secunde, unde se termină realitatea şi începe visul. Poate e imaginaţia mea bolnavă de vină că aş putea scrie romane dintr-un singur vis. Şi poate, uneori, mi-ar fi mai bine fără ele.
Visele mele sunt un ghiveci în care pui tot ce s-a întâmplat în ziua respectivă, amesteci puţin, mai pui ceva din ce ţi-ai imaginat tu în ultimul timp, fierbi 5 minute la foc mic amestecând continuu şi înainte să închizi focul presari nişte tâmpenii culese din colţurile prăfuite ale minţii. Şi amesteci bine bine până se răceşte. Aşa gătesc eu o poveste cu personaje făcute din bucăţi de oameni, care fac tot felul de minunăţii în decoruri ca un puzzle cu multe goluri. Şi dimineaţa mă trezesc ori zâmbind, ori plângând, ori murind de nerăbdare să povestesc.

Aş putea fi într-atât de manică încât să ţin un jurnal de vise. Pentru că-mi pare tare rău după toate poveştile pe care le uit, uneori, chiar înainte să mă spăl pe dinţi. Aş publica un vis în fiecare marţi, iar după un an aş scrie o carte care s-ar numi Vise în ghiveci de Cristina Bărăgan. Şi pe o pagină aş avea un vis, cu data scrisă la sfârşit, dar nu le-aş pune în ordine, şi pe pagina alăturată aş avea visul desenat de mine, doar în creion, fiindcă nu-mi place să desenez în culori. De fapt, nici nu cred că visez în culori. Dar visez mult, des şi clar, şi oricât de ciudat aş visa uneori, nu-mi plac nopţile fără vise.

Cum pot unele lucruri să se întoarcă la 180 de grade fără să ne dăm seama… Până într-o zi în care nu mai suporţi, iei o pauză de 5 minute doar ca să-ţi dai seama cum ai ajuns aici. Şi-n momentul ăla de disperare îţi aminteşti printre picături cum a început totul, şi-ţi pare din altă lume.
Până de curând desenam din plăcere, acum… parcă e cel mai mare chin.
Astăzi nu am mers la Bacău. Pentru că nu m-a lăsat mama. N-am să mă plâng de mama în postul ăsta, doar am să mă mir de cât de tare se pot schimba unele lucruri, atât de tare încât te fac să te întrebi cum naiba s-a întâmplat fără să-ţi dai seama. E aşa ironic, am ales arhitectura pentru că adoram să desenez, pentru ca acum să fug pe cât posibil de zilnicul “Ai desenat azi?”. Ieri s-a umplut paharul, când mi s-a spus că nu mai merg la Bacău până nu am 15 desene. Că parcă desenele ies pe bandă rulantă!
Păi da, ca orice lucru făcut din plăcere, desele ar trebui să iasă pe bandă rulantă. De menţionat, în momentul în care ai o persoană pe post de conştiinţă care-ţi suflă în ceafă zi de zi, nu mai rămâne loc şi de plăcere. Şi mă întreb, oare n-am ales toate astea fiindcă îmi plac? Ba da, şi chiar aveam o teorie cum că tocmai lucrul ăsta o să-mi facă treaba mai uşoară. Aiurea! Am trecut cu vederea obstacolul cel mai important. Dar am promis că nu mă plâng de mama.

Îi înţeleg acum pe toţi cei care renunţă şi se îndreaptă către ceva mai uşor (da! mai uşor decât desenul). Dacă nu mi-aş dori atât de mult, aş termina şi eu povestea. Dar îmi doresc, mai mult decât orice pe lumea asta, şi-mi dau lacrimi în ochi numai când mă gândesc că n-o să intru şi-o să mi se ducă planurile pe apa sâmbetei, odată cu viitorul meu glorios în domeniu. Dacă aş şti cu siguranţă că fără 3 ore la planşetă pe zi nu intru, aş sta 6! Dar nu-i aşa, oricât de greu ar fi, un an jumătate e mai mult decât suficient să mă pregătesc. Dacă o să desenez toate casele din lume până la vară, ce-o să fac încă un an?

M-am gândit odată cum ar fi să mă abordeze în staţie un domn respectabil cu un balon mare cu heliu în mână şi să-mi spună că îmi oferă un loc asigurat la Mincu. Asta ar fi de vis. Şi dacă nu mă întrerupea profa de fizică, fantezia s-ar fi ridicat la un cu totul alt nivel, iar acum aţi fi citit blogul unei faimoase domnisoare cu vilă cu piscină şi yaht şi cabană la munte şi casă de vacanţă în Hawaii şi un chow-chow pe nume Marcel care se joacă fericit cu o imensă colecţie de pantofi . Dar fizica a avut prioritate.

Pisica mea proastă a păţit-o în sfârşit. Ea întotdeauna a dat semne de inteligenţă redusă, dar eu o iubeam şi aşa. La urma urmelor, cine mai are aşa multe de povestit despre un animal de casă? Asta, desigur, până la actul de prostie supremă! Nu s-a lăsat până nu a dărâmat chiuveta (deja şubredă, pentru că a fost “reparată” de tata ), care inevitabil s-a spart peste ea! În mod ironic, ceea ce nu au făcut două căzături de la balcon a făcut chiuveta din propria ei baie…
Iar acum am o pisică care nu mai aleargă, ci şchiopătează prin casă.

Lately I’ve been feeling imaginative, and that’s when all the magic happens.

Am desenat. Nu îndeajuns cât s-o mulţumesc pe mama, dar frumos, suficient de rapid şi cu creion HB. Şi asta m-a motivat spre o fericire desăvârşită toată săptămâna. Or was it the other thing…?

Ceea ce voi nu ştiţi este că atunci când îmi ies desenele mă simt deşteaptă, în sensul că I can do anything, şi asta e starea de spirit în care eu, cel puţin, dau randament maxim. Am ratat barajul, so what. Dacă pe moment m-am simţit ca ultima ratată, îmi dau seama acum că… oricum prefer să merg la Bacău mâine, mi-e prea dor de prof şi de un teu drept. Şi după vreo lună jumate de vacanţă, am ales să uit complet de durerile de spate din cauza scaunelor mult prea departe de masă, uit şi de zilele blestemate când nu ne lasă să plecăm până nu e gata sfera din cub în axonometrie sau când murim de foame şi din bucătărie vine miros de ardei copţi.

Iar dacă până acum a fost joacă, încep chestiile cu adevărat importante. De fapt, au început de ceva vreme, teoretic, dar eu mă comport din ce în ce mai mult ca elevul în sesiune şi fac orice altceva în afară de lucruri utile. M-am înscris la Cambridge, p’ăsta n-am voie să-l pic. Imediat după urmează şcoala de şoferi. Tot mai multe desene. Atestate. Bac. Admiteri!!

Mă fac mare şi nu-mi place. Mi-aş concentra toată energia pozitivă de zilele astea spre un program intensiv de redecorare. Mi-aş redecora viaţa. Aş scoate examenele de după colţ, aş da spre reciclare toaaate dubiile şi preconcepţiile din noptieră şi aş face loc pentru nişte pile serioase la Mincu. După colţ o să pun multe mici nimicuri ale vieţii luate la ofertă de la Kaufland, şi în noptieră o să-i bag pe toţi oamenii care mă deranjează cu simpla prezenţă. Şi la noptieră cheie. Pe părinţi i-aş izola fonic în debara, pentru că asta-i datoria mea de copil, să mă plâng de părinţi, şi aş dărâma doi pereţi ca să fac loc pentru tooot ce vreau să fac şi nu fac: de la poze, la balet. Şi în toate semnele de întrebare de pe rafturi o să pun câte-o prăjitură cu răvaş.
Cine-a zis că-ţi trebuie studii pentru asta??

La concert nu veniţi?

Two men, both seriously ill, occupied the same hospital room. One man was allowed to sit up in his bed for an hour each afternoon to help drain the fluid from his lungs. His bed was next to the room’s only window. The other man had to spend all his time flat on his back. The men talked for hours on end. They spoke of their wives and families, their homes, their jobs, their involvement in the military service, where they had been on vacation. And every afternoon when the man in the bed by the window could sit up, he would pass the time by describing to his roommate all the things he could see outside the window.

The man in the other bed began to live for those one-hour periods where his world would be broadened and enlivened by all the activity and color of the world outside. The window overlooked a park with a lovely lake. Ducks and swans played on the water while children sailed their model boats. Young lovers walked arm in arm amidst flowers of every color of the rainbow. Grand old trees graced the landscape, and a fine view of the city skyline could be seen in the distance.

As the man by the window described all this in exquisite detail, the man on the other side of the room would close his eyes and imagine the picturesque scene. One warm afternoon the man by the window described a parade passing by. Although the other man couldn’t hear the band he could see it in his mind’s eye as the gentleman by the window portrayed it with descriptive words.

Then unexpectedly, a sinister thought entered his mind. Why should the other man alone experience all the pleasures of seeing everything while he himself never got to see anything? It didn’t seem fair. At first thought the man felt ashamed. But as the days passed and he missed seeing more sights, his envy eroded into resentment and soon turned him sour. He began to brood and he found himself unable to sleep. He should be by that window — that thought, and only that thought now controlled his life.

Late one night as he lay staring at the ceiling, the man by the window began to cough. He was choking on the fluid in his lungs. The other man watched in the dimly lit room as the struggling man by the window groped for the button to call for help. Listening from across the room he never moved, never pushed his own button which would have brought the nurse running in. In less than five minutes the coughing and choking stopped, along with that the sound of breathing.

Now there was only silence-deathly silence. The following morning the day nurse arrived to bring water for their baths. When she found the lifeless body of the man by the window, she was saddened and called the hospital attendants to take it away. As soon as it seemed appropriate, the other man asked if he could be moved next to the window. The nurse was happy to make the switch, and after making sure he was comfortable, she left him alone.

Slowly, painfully, he propped himself up on one elbow to take his first look at the world outside. Finally, he would have the joy of seeing it all himself. He strained to slowly turn to look out the window beside the bed. It faced a blank wall.

The man asked the nurse what could have compelled his deceased roommate since he had described such wonderful things outside this window. The nurse responded that the man was blind and could not even see the wall. She said, “Perhaps he just wanted to encourage you.”

Epilogue.

You can interpret the story in any way you like. But one moral stands out: There is tremendous happiness in making others happy, despite our own situations. Shared grief is half the sorrow, but happiness when shared, is doubled.

Sunt îndrăgostită de Photoshop. M-aş juca în Photoshop zile întregi, mai ales (acum începe reclama) de când intru periodic pe…

Nu l-am întrebat dacă-i iese ceva din asta, dar voi puteţi să-i faceţi reclamă mai departe.