Wear A Smile

De mult n-am mai avut o noapte fără vise. De visat, oamenii mari spun că visăm în fiecare noapte, doar că uneori nu ne mai amintim. Şi că visul durează o clipă, o fracţiune de secundă în care poţi să înghesui trecutul sau viitorul sau orice poate mintea ta să născocească. Şi pentru secunda aceea poţi zâmbi uneori o zi întreagă.

Eu visez, mult şi des. Visele mele sunt atât de clare că uneori chiar nu îmi dau seama, vreme de câteva secunde, unde se termină realitatea şi începe visul. Poate e imaginaţia mea bolnavă de vină că aş putea scrie romane dintr-un singur vis. Şi poate, uneori, mi-ar fi mai bine fără ele.
Visele mele sunt un ghiveci în care pui tot ce s-a întâmplat în ziua respectivă, amesteci puţin, mai pui ceva din ce ţi-ai imaginat tu în ultimul timp, fierbi 5 minute la foc mic amestecând continuu şi înainte să închizi focul presari nişte tâmpenii culese din colţurile prăfuite ale minţii. Şi amesteci bine bine până se răceşte. Aşa gătesc eu o poveste cu personaje făcute din bucăţi de oameni, care fac tot felul de minunăţii în decoruri ca un puzzle cu multe goluri. Şi dimineaţa mă trezesc ori zâmbind, ori plângând, ori murind de nerăbdare să povestesc.

Aş putea fi într-atât de manică încât să ţin un jurnal de vise. Pentru că-mi pare tare rău după toate poveştile pe care le uit, uneori, chiar înainte să mă spăl pe dinţi. Aş publica un vis în fiecare marţi, iar după un an aş scrie o carte care s-ar numi Vise în ghiveci de Cristina Bărăgan. Şi pe o pagină aş avea un vis, cu data scrisă la sfârşit, dar nu le-aş pune în ordine, şi pe pagina alăturată aş avea visul desenat de mine, doar în creion, fiindcă nu-mi place să desenez în culori. De fapt, nici nu cred că visez în culori. Dar visez mult, des şi clar, şi oricât de ciudat aş visa uneori, nu-mi plac nopţile fără vise.