Wear A Smile

Poştaşă ! Vedeam azi din banca mea de servici cum vine un nene gras şi puţin trist în secretariat cu un teanc mare de plicuri, şi mă gândeam ce fain tre’ să fie de el. Dar apoi mi-am dat seama că lui probabil nu i se pare prea grozav, şi exact atitudinea asta strică totul.

Dacă aş fi eu poştaşă, chiar şi pentru o zi, aş da câte o bombonică la fiecare om, odată cu scrisoarea. I-aş întreba pe toţi cum a fost ziua lor şi mi-aş dori în secret ca plicul să le facă ziua mai frumoasă. Şi le-aş zâmbi. Mult. Mai mult decât pot să suporte, therapy isn’t always pleasant. Aş căra toată corespondenţa într-o geantă roşie de poştaş cu inimi colorate pe ea. Aş asculta muzică veselă la căşti.
Cineva a completat că, dacă aş fi eu poştaşă, probabil aş desface toate plicurile din curiozitate. Sau măcar cele cu anumite nume pe ele. Probabil are dreptate. Oricum, un lucru aş face: aş scrie good vibe notes şi le-aş pune în plicuri mici. Şi le-aş da celor care nu par prea fericiţi, sau care primesc facturi de genul “plicul 1 din 3″. De exemplu: “You’re just what the world needs right now”, care dată recent unei persoane căreia i se şi potrivea, a dat rezultate minunate. Sau un simplu “You’re beautiful” will do.
I’d make a great postchick, wouldn’t I? Nici nu-ţi trebuie pregătire la Bucureşti pentru asta.

FYI: Stiu că nu se zice poştaşă, şi nici sevici. Ştiu.
Am vrut să clarific. 

Mereu mi-au plăcut coincidenţele. Oamenii nu apreciază coincidenţele la adevărata lor valoare. Poate e pentru că unii cred în soartă, they give it all the credit. Şi nu e corect, coincidenţele pot de multe ori fi semne, semnale că ceva e bine, la locul lui. O serie ciudată de coincidenţe ne poate convinge să facem ceva la care nu ne puteam hotărî, să luăm decizii, să alegem, să schimbăm ceva, orice. Pentru că, atunci când într-o seară te gândeşti la un cuvânt şi următoarea săptămână totul se leagă de el, nu poate fi doar mâna sorţii.

Tot o coincidenţă ciudată a avut loc şi aseară. Cu doar 4 zile înainte, îi povesteam colegei de bancă cum n-am fost niciodată în stare să văd vreun Lord Of The Rings până la sfârşit, în timp ce profa lăuda cu ardoare şi cărţile, şi filmele. Iar aseară, ce văd la Proteve? Ghici. “Haha, azi bat recordul”, mi-am zis. Corect? Greşit. M-a luat un somn nemapomenit înainte de prima serie de reclame (care ştim cu toţii cât de dese sunt). M-am dus în camera mea cea fără televizor, şi somnul a trecut ca prin minune. Când m-am dus la tv în dormitor, am adormit înainte să aflu cine a câştigat nu ştiu ce bătălie cu monştri urâţi şi capete catapultate. Uite aşa a dormit tata în camera mea, cum pe mine nu mă mai mişca nimeni din patul lui.
Poate, într-o zi, o zi de vacanţă cu mult timp de pierdut, o să încerc - cu multă cafea - să văd un LOTR până la capăt.

Iar pentru propria-mi plăcere: good day for science today. Am trecut (at last!) la perspectivă, şi am primit şi un foarte rar “bravo” de la prof. Doing the victory dance from now on, don’t mind me.

Avem blog. Blog nou. Cel vechi nu mai mergea şi nici nu-l mai folosea nimeni, aşa cum n-o să-l folosim nici pe ăsta. Dar e drăguţ. E al nostru. Blog CLT, freshly baked and served in the blogroll.

By the time fear takes me over, will we still be rolling?

Nu-s în stare să duc ceva până la capăt. Nu-s! Mă entuziasmez ca un căţeluş la început, din ăla care sare, latră adorbail şi dă din coadă. Numai că eu nu latru sau dau din coadă, ci înceeeeep planuri şi planuri şi liste şi uau ce bine o să-mi iasă. Până în momentul când este obligatoriu şi iminent să-mi iasă. Şi atunci, nu-mi iese. Mă fac mică-mică să nu mă mai vadă nimeni, să nu mai fie nimeni care să-mi amintească de tot ce am de făcut. Mă sperii îngrozitor şi intru într-o stare acută de negare. Mă blochez.
Şi fac orice altceva în afară de respectarea planului.

Înaine de vreo teză, eu citesc de zeci de ori scena balconului din Romeo and Juliet, pentru că n-o mai ştiu pe de rost. După ce o învăţ iar, o recit de 20 de ori, cu intonaţie, pe roluri. Apoi mă apuc de citit sonete.

Înainte de a mă apuca de vreun desen, pap ceva dulce, îmi fac norma zilnică de tot felul de site-uri, îmi amintesc că nu am făcut nu ştiu ce, şi uite aşa trec 2-3 ore. Şi cheful.

Concret, înainte de Cambridge, până la care mai e mai puţin de o lună, eu nu fac nimic. Abia am tras de mine să o sun pe profa de preg să o întreb dacă mai are loc pentru mine, după 2 luni şi ceva de absenţă. Am post-it-uri din diferite zile sau luni. Pe unul scrie: “Azi fac: 1 report, 1 book review, 2 scrisori şi 1 test din cartea de la Stevie”. Altele-s mai puţin ambiţioase: 2 compuneri, orice ar fi. Cred că ştiti si singuri cam câte compuneri-orice-ar-fi am scris eu în ultimele luni. Nada.

Îmi propun să ies în oraş şi mă trezesc vegetând pe canapea cu zilele.
Îmi propun să sun, peste ceva timp zic că mai bine trimit un mesaj, până mă sună el sau ea, şi-mi spune că am uitat. Păi, ştii, chiar vroiam să te sun… Dar m-am răzgândit pe parcurs.

O să pic şcoala de şoferi. Din câte mă cunosc, cu 2 săptămâni înainte de examen o să decid că, totuşi, îmi place şi cu troleul, oricât ar fi de scump, enervant şi foarte, foarte cauzator de probleme si întârzieri multiple. Deja se ştie că eu mereu întârzii.

Lista continuă cu multe, multe proiecte începute cu elan şi abandonate fără tragere de inimă. O vreme am crezut că mă plictisesc repede, că aşa-s eu. Ha, o vreme am crezut că pot face orice. Greşit. Toate-s pentru mine roz la început şi invizibile cu timpul. Şi multe au consecinţe foarte alb/negru. În concluzie, sunt o fricoasă. Sunt ca un căţel plouat care se crede Superman. Sunt Two Stupid Dogs, cel mic. And I know I’m no Superman…

1. Votaţi Piatra Neamţ cel mai verde oraş din România. Când am votat eu, era pe locul 2. Acum e primul, cu  un avans nemaipomenit de mare, doar merită, ce naiba? Hai să mărim avansul să ajungem la ştiri!!! Deci, votaţi!

2. Se face mare bal mare pe 27! Dragobetele sărută din nou fetele, chiar mai bine decât anul trecut. Împărţiti vestea şi veniţi la bal. O să vă placă. Detalii pe afiş.

de făcut când eşti în vacanţă şi ai treburi mult mai importante.

• Să te uiţi în continuu la seriale precum Lost, Grey’s Anatomy, Greek şi Gossip Girl.
• Să te trezeşti dimineaţa la 9 doar ca să prinzi un episod de mult pierdut din Friends pe Pro Cinema.
• Să te culci la loc după aceea.
• Să petreci, per total, 40 de minute pe zi reflectând la un program pentru următoarele zile, în care să faci ceva cu adevărat util.
• Zi de zi, pâna îţi dai seama că e duminică şi acel program minune tot nu există.
• Să joci Conquiztador, chiar dacă ţi se pare o prostie să-l joci acasă şi nu exclusiv la orele de info. Şi să-ţi placă.
• Să te uiţi pe poze, să te miri de cât de drăguţ arătai şi să râzi de cât de tare le urai la momentul respectiv.
• Să-ţi rozi unghiile, iar când nu mai ai ce roade, treci la degete!
• Să vorbeşti la telefon cu orele.
• Să îţi ascuţi toate creioanele, şi apoi să le pui într-o cutie, pentru când o să te apuci să desenezi.
• Să-ţi citesti horoscopul de pe toate site-urile pe care le găseşti, şi să te şi abonezi la unele din ele. Eu recomand asta.
• Sau… pur şi simplu nimic. Să stai toată ziua într-un halat moale galben şi să simţi că e vacanţă.

De aici. Eu mi-am ales deja, şi ziua mea e în mai puţin de 2 luni.

Joc Strip Chocolate

Da, ştiu, titlul duce cu gândul la post pesimist. Nu e. E de fapt o leapşă de la domnişoara BRB, pe care acum mi-am dat seama că nu ştiu cum o cheamă.

De ce mi-e mie frică?

Mi-e frică de înălţimi. Mai exact, sentimentul de “gol” când mă uit în jos.
Mi-e frică de şerpi, de câini care mârâie, de eşec şi de urechelniţe.
Mi-e frică să nu mor singură. Mi-e frică să nu mă transform în unele persoane cu care semăn, dar nu aş vrea să semăn. Şi de commitment, cuvânt care aparent nu are sinonim perfect (pentru mine, cel puţin) în limba română.
Mi-e frică de rutină, cel puţin de o rutină care nu e pe placul meu.
Mi-e frică, sau îmi displace să plâng în public şi mi-e frică să nu dezamăgesc.
Mi-e foarte frică de ce cred ceilalţi, şi până acum ceva timp mi-era frică să nu dau de gol chestia asta.

Iar acum, ciudăţenia.

Mi-e frică să risc, sau mai bine zis mi-e frică să fac orice fără să mă gândesc la consecinţe. Fără să iau în calcul ce se poate întâmpla, bine şi rău, avantaje, dezavantaje, alternative. Unii mi-o numesc lipsă de spontaneitate. Şi oricât m-ar enerva acei “unii” când fac asta, au dreptate. Cred că mi se trage de la cel mai spontan lucru făcut în viaţă, aruncarea unei pungi cu apă de la etajul 7 al blocului meu, având drept consecinţă spargerea unui parbriz de Opel de vecini nervoşi, roşu, nou, şi o confruntare cu poliţia la uşă. Atunci, tata m-a sfătuit să mă gândesc de 3 ori înainte să fac ceva. L-am ascultat.

Deia şi Raluca, vă e frică de ceva? Lui Andi şi lui Alex nu cred că le e frică de nimic, că-s băieţi, dar nu strică să întreb.