Mi-e frică
E de fapt o leapşă de la domnişoara BRB, pe care acum mi-am dat seama că nu ştiu cum o cheamă. 
De ce mi-e mie frică?
Mi-e frică de înălţimi. Mai exact, sentimentul de “gol” când mă uit în jos.
Mi-e frică de şerpi, de câini care mârâie, de eşec şi de urechelniţe.
Mi-e frică să nu mor singură. Mi-e frică să nu mă transform în unele persoane cu care semăn, dar nu aş vrea să semăn. Şi de commitment, cuvânt care aparent nu are sinonim perfect (pentru mine, cel puţin) în limba română.
Mi-e frică de rutină, cel puţin de o rutină care nu e pe placul meu.
Mi-e frică, sau îmi displace să plâng în public şi mi-e frică să nu dezamăgesc.
Mi-e foarte frică de ce cred ceilalţi, şi până acum ceva timp mi-era frică să nu dau de gol chestia asta.
Iar acum, ciudăţenia.
Mi-e frică să risc, sau mai bine zis mi-e frică să fac orice fără să mă gândesc la consecinţe. Fără să iau în calcul ce se poate întâmpla, bine şi rău, avantaje, dezavantaje, alternative. Unii mi-o numesc lipsă de spontaneitate. Şi oricât m-ar enerva acei “unii” când fac asta, au dreptate. Cred că mi se trage de la cel mai spontan lucru făcut în viaţă, aruncarea unei pungi cu apă de la etajul 7 al blocului meu, având drept consecinţă spargerea unui parbriz de Opel de vecini nervoşi, roşu, nou, şi o confruntare cu poliţia la uşă. Atunci, tata m-a sfătuit să mă gândesc de 3 ori înainte să fac ceva. L-am ascultat. 
Deia şi Raluca, vă e frică de ceva? Lui Andi şi lui Alex nu cred că le e frică de nimic, că-s băieţi, dar nu strică să întreb.
i love your blog, great !