Wear A Smile

Din ciclul “Copil-cât-îmi-mai-permite-vârsta”, vă prezint… Barbie şi Teresa! Dragele mele prietene uitate în sertar alături de celelalte 17 păpuşi, hainele din anii mei de carieră în design vestimentar, casa Barbie şi toată mobila roz şi mov inclusă. Am deschis sertarul ca procedură de rutină o dată la 3-4 ani, şi am găsit sub stratul de praf 3 chestii: un joc neinteresant de domino, lumea Barbie şi o impresionantă colecţie de jurnale şi oracole.
Am început cu Barbie. Îmi venea să uuurlu de bucurie şi emoţie. Am râs cu voce tare, şi eu rar fac asta când sunt singură. Nici nu mai ţineam minte că pe o Barbie am îmbrăcat-o în costumul de ski al lui Barbie-pe-schiuri, am tuns-o şi am făcut-o Ken. Ken, cu care Barbie preferata făcea sex nebun pe perna cusută de mama sau bunica! Pe vremea când bunica nu mânca cornuri cu ciocolată uitându-se la Rosalinda a mia oară. Nici nu mai ţineam minte că Barbie-la-sală se îndoaie din toate încheieturile, că Barbie preferata are o manetă cu care poate să mângâie pisica, pisică care by the way, face pipi !, sau că lui Barbie-în-galben i-am tuns două treimi din păr ca s-o fac Celopatra de pe Hallmark, faptă pe care am negat-o cu vehemenţă 2 sătămâni mai târziu. În fine, îmi venea să întind toată casa şi să mă joc toată ziua, dar nu prea mai ştiu să mă joc. M-am panicat când nu mai puteam să remontez un cap blond, şi am renunţat.
Şi ca să fie perfect timing, mi-am citit vechi jurnale şi oracole, am râs iar ca nebuna amintindu-mi de toaaate tâmpeniile pe care le făceam şi cât de adânc le analizam după aceea. De la o simplă expresie facială a unui oarecare X făceam studiu de caz pe post-it-uri roz. Vroiam să slăbesc când alţii mai graşi ca mine mă făceau schelet ambulant la arhicunoscuta întrebare “Cum mă consideri?”, asta pe lângă “de 3 ori copil” a lui Dragoş într-a 6-a sau “foarte haioasă şi hazlie” a Mihaelei într-a 5-a. Vremuri…

Îmi vine să le pun într-un sac şi să le duc mâine la şcoală, să râdă şi Barbara că e născută pe “8 noembrie” sau Ioana că “Na-i avut inspiraţie cu întrebarea asta”. Şi toţi iubiţii şi iubitele inventate, şi toate “F-Kissurile” la care doar visam… Ce să mai zic de Ţeps şi P.G., iubirile colective imposibile din clasele mai mari şi tabere. Prietenele ştiu de ce…

În încheiere, I give you…

DA, o am pe Barbie cu Pisică. Invidiaţi-mă.

It’s here, it’s here! Not here to stay, that’s for sure, dar măcar a venit, primăvara. Poţi iar să umbli pe stradă şi să nu te mai îngheţe vântul, din contră, să fie plăcut şi câlduţ pe faţa ta. Şi să respiri un aer care nu doare, şi chiar miroase pe alocuri frumos - ori a mâncare, ori a parfum scump de doamnă.
Anul trecut a venit altfel primăvara. Era aprilie şi foarte, foarte brusc. Anul ăsta o să se întoarcă iarna brusc, aşa se zic la meteo, deci e cam tot aia. Măcar mă delectez cu zile de primăvară pură în săptămâna mea (da, a mea). Nici nu-mi vine să cred ce stare boemă am, mă simt pe atât de veselă şi senină pe cât de ingrijorată sunt că e ultima mea săptămână ca şi copil legal. Pentru că, ilegal, o să mai fiu copil vreo 10 ani. Deci, cine vrea bani cu împrumut, o îmbrăţişare profesionistă sau un masaj, săptămâna asta sunt în bune dispoziţii. Dacă nu ninge.
Până una alta, chit că-i o idee proastă, chit că am geacă, chit că o să-mi pară rău şi risc să răcesc înainte de majoratul meu cel mare, ies la plimbare în hanorac!! Ce-o fi, o fi.

Un post lung, personal ca de obicei şi neinteresant, pentru că e singurul lucru pe care pot să-l fac după o aşa lungă absenţă. Proaspăt ieşită dintr-o perioadă fairly antisocială, pregătită pentru o săptămână plină şi bucurându-mă de ultimele şapte zile de copil în mod legal, raportez:

Afară e primăvară. Funcţionez pe energie solară, şi de la o vreme am percutat la maxim. De menţionat totuşi noul meu tic verbal - “mâine, dacă nu ninge” - pentru că fiţele vremii au fost totuşi de neconceput, 3 anotimpuri în mai puţin de 12 ore, să fim serioşi!

Asta mi-a dat totuşi un răspuns în caz că eram întrebată de “most mentionable thing that’s happened to me recently” la Cambridge, ceea ce nu am fost. În schimb, m-au întrebat de ce ar veni un turist străin în România. Like, lol. Am bâlbâit-o cu natura şi mănăstirile, introducând astfel Romania, nature, history şi exquisite în aceeaşi frază. Am ridicat sprânceana examinatoarei. Deci, am bâlbâit-o prost, dar în rest am strălucit. Nu mă mai dau mare, că poate iau vreo ţeapă pe 8 mai. Vedem. Măcar am tăiat CAE de pe listă.

Apropo de liste, to-do-before-eighteen-lista mea a devenit o varză. Şi-mi place aşa cum e. Conştientizez şi nu conştientizez că într-o săptămână vine ziua aia la care mă rog de când am intrat la pubertate. Ideea e că mă simt bine. Mă tulbură puţin că din clipa aceea o să fiu majoră. Sau mai degrabă mă tulbură gândul că n-o să mai fiu minoră, a se citi mică, respectiv copil. Chestie la care eu sunt foarte, foarte, foarte bună când vreau. Om mare da, ştiu să fiu, but it’s no fun at aaall… Din nou, vedem.

Reporting crush, şi de asemeni că începe să mă îngrijoreze acest nou val de comportamente necorespunzătoare care mă bântuie de câteva luni încoace. Mai mult nu spun.

Şi, ca o concluzie, mi-am umplut mintea iar cu tâmpenii. Tâmpenii atât de tâmpite că nu am cui să le spun… Am un joben de magician în loc de cap, şi magicianul e în concediu, bând un cocktail pe un sezlong în malibu, timp în care eu îi umplu jobenul cu porcării până explodează, şi magicianul n-o să mai câştige destul pentru un aşa concediu anul viitor. Ceea ce nu mă priveşte absolut deloc, pentru că ziua mea este în 7 zile şi am lucruri mai importante de gândit şi multe, multe liste de făcut.

Cause I’m a picker, I’m a grinner, I’m a lover and I’m a sinner…

Ah, şi asta.
 

Votaţi aici, vreau s-o văd pe Ioana la ProTV.

Vorba vine. Am Cambridge sâmbătă şi tot universul meu pare că se-nvârte în jurul acestei date. Fac sfârşitul lumii din tot examenu ăsta, şi încă n-am reuşit să mai lucrez nimic. Reuşit… Vorba vine :). Fac de toate, de la stat excesiv pe net, la Virtual Villagers 3, The Secret City. Deci timp nu mai rămâne de nimic, de altfel, dacă nu eram flooduită azi, nici nu intram pe blog.
Oricum, wish me luck, vorbim după. Voooorba vine.

Aş spune că n-am avut timp să mă aşez deoparte şi să-mi aşez gândurile în ordine, şi să scriu. Dar aş minţi.
Am citit scrisoarea lui Tudor pentru noi. Am vorbit cu nişte oameni mai deştepţi ca mine. Cu unii mai puţin deştepţi ca mine. Am descoperit că ştiu multe, şi-mi place să le ştiu şi să le introduc în discuţii. De mâine am iar timp să citesc, şi termin Lolia. Ce contează că am Cambridge în 9 zile? De câteva zile, mă simt mai deşteaptă ca niciodată. Mă simt mare. De azi într-o lună sunt majoră. Peste o lună o să ştiu mult mai multe lucruri decât ştiu azi. Vreau să învăţ. Vreau să fiu la 70 de ani cultă şi energică, cu un vocabular de nota doişpe, şi să discut cu oameni culţi despre probleme de etică în anul 2060. Vreau să fiu mare. Şi timp, am cât lumea.

Avem timp pentru toate.

Să dormim, să alergam în dreapta şi-n stânga,
să regretăm c-am greşit şi să greşim din nou,
să-i judecăm pe alţii şi să ne absolvim pe noi înşine,
avem timp să citim şi să scriem,
să corectăm ce-am scris, să regretăm ce-am scris,
avem timp să facem proiecte şi să nu le respectăm,
avem timp să ne facem iluzii şi să răscolim prin cenuşa lor mai târziu.

Avem timp pentru ambiţii si boli,
să învinovăţim destinul şi amănuntele,
avem timp să privim norii, reclamele sau un accident oarecare,
avem timp să ne-alungăm întrebările, să amânăm răspunsurile,
avem timp să sfărâmăm un vis şi să-l reinventăm,
avem timp să ne facem prieteni, să-i pierdem,
avem timp să primim lecţii şi să le uităm după-aceea,
avem timp să primim daruri şi să nu le-nţelegem.

Avem timp pentru toate.