Găsisem un articol despre
how to become a morning person, n-am avut chef să-l citesc pe tot. Articolele lungi mă sperie într-un fel. Amuzant e că l-am găsit acum, după un somn de o după amiază întreagă, care ar fi continuat până mâine dacă nu suna telefonul, telefon pe care oricum l-aş fi dat eu cu ore în urmă. Asta, desigur, dacă azi noapte nu mă culcam la 2, sau dacă nu mă trezeam azi la 7, şi poate aşa n-aş fi aţipit (la propriu!) la legislaţie (mai multe despre şcoala de şoferi când n-o să mai încurc semnalizările
).
I’ve never been a morning person. Dimineţile în care nu sunt zombie sunt o adevărată minune, de care profit mereu la maximum: ori iau micul dejun înainte de şcoală, ceea ce e chiar o binecuvântare, ori ajung la timp la şcoală, ceea ce e un fel ne nu-mi-vine-să-cred-nu-s-a-sunat??, şi e pur şi simplu magnific. Mă simt bine toată dmineaţa şi arăt bine toată ziua. Problema mea e că în zilele astea excepţionale mă culc, oricum, târziu. Iar a doua dimineaţă e una foarte propice să-mi uit cheile acasă.
Dimineţile sunt grozave. Chiar dacă ies din casă de bunăvoie sau cu un efort de voinţă supraomenesc, uit de toate în momentul în care ies din bloc. Parcă intru într-o altă lume, iar aerul de dimineaţă nu l-aş înlocui cu nimic. Şi nici sentimentul de I-can-do-anything pe care îl am când mă plimb pe la vreo 9 dimineaţa şi e puţin friguţ. Ce să mai zic de serile când îmi dau seama cât de departe am ajuns, exact cum spune şi proverbul.
Să luăm de exemplu ieşirile la cafea înainte de şcoală, pe care unii le consideră “fiţă”. Ei bine, ţin să menţionez că o ieşire din asta nu doar că mă obligă să fiu, pentru o zi la una-două săptămâni, matinală, dar îmi şi dau o stare de spirit excelentă. Cel mai bine pentru morocănoşii de dimineaţă e să se trezească lent. Ori în pat, ori la Rompetrol, dar recomandabil lângă o persoană dragă. Nu e time-saving, dar e plăcut, şi face posibilă trezirea din somn, lucru care mie mi se pare uneori imposibil.
Somnul de noapte e plictisitor. E plictisitor să stai în pat şi să aştepţi să adormi. E cea mai lipsită de evenimente parte a zilei. Şi, dacă nu e vorba nici de vreun vis excepţional, şi trezirea devine mai chinuitoare. Citisem într-o carte că e recomandat să bei lapte şi să citeşti până adormi. Când eram mică făceam asta şi eram mai îngăduitoare cu dimineţile. Aşa că merită încercat.
Somnul e după-amiază neplanificat e tămăduitor. Când laşi în sfârşit pleoapele să se închidă, şi uneori te terzeşte un zgomot şi realizezi cât de obosit eşti, cât de mult îţi doreşti să te culci la loc, şi mai ales faptul că ţi se permite să te culci la loc, e cea mai plăcută experienţă pe care ţi-o poate aduce somnul, după vise ciudate. Cred eu.
Dar cineva care nu se bagă în pat seara pentru că “are chestii mai bune de făcut”, şi evită somnul de după amiază din acelaşi motiv, când ar trebui să mai şi doarmă?
) şi nu mă simt vinovată deloc. Şi nici nu simt că ar trebui să mă simt vinovată în vreun fel, am deschis subiectul în minte doar când am găsit într-un notepad scris “a moment on the lips, forever on the hips”. Sper doar să mă mai care maşina când dau examen peste o lună. Atât. Ah, şi poate după ce am permis mă apuc iar de aerobic? Ca să mai învăţ şi eu una alta despre vină…
.
