Wear A Smile

Oamenii mari sunt liniştiţi, serioşi, disciplinaţi şi vorbesc mult doar când vreo situaţie socială o cere. Nu râd tare decât după un păhărel, critică sistemul politic cu alţi oameni mari şi îşi fac griji non-stop. Poartă costume de luni până vineri şi blugi şi hanorac în weekend. Pijama noaptea, cu bluza şi pantalonii de la aceeaşi pijama (!). Orice se abate de la regula asta se numeşte copil, chiar dacă are 40 şi ceva de ani şi e director la vreo firmă. Oamenii mari sunt copii care se abţin de la a (mai) fi copil

Eu n-o să fiu niciodată om mare. M-aş putea abţine în caz de neapărată nevoie de la toate gesturile necugetate şi glumiţele faţă de orice situaţie, dar n-ar fi permanent. N-aş mai fi eu dacă n-aş spune glumiţa când apare în minte - nici acum, nici la 40 de ani. Acum o zic pe ton de copil mic. Peste ani o să o zic cu o atitudine serioasă dar cu un zâmbet ironic pe faţă şi o să fiu cea care-l face pe şef să râdă (presupunând că n-o să fiu eu şefa). Oricum, o să o zic. Când o să renunţ la toate gesturile care acum mă fac foarte, foarte copil, n-o să mai fiu copil, dar n-o să mai fiu nici eu.

Cred că toţi oamenii mari au, când sunt singuri, momente când aruncă hârtiile şi încep să daseze şi să sară, să cânte chiar dacă nu au voce, să facă baloane de gumă sau alte prostii pe care nu şi-ar permite în veci să le facă la birou. Îmi pare rău de unii copii de 16 sau 19 ani care se abţin de la grimase pe stradă sau dansat în afara ringurilor amenajate, şi se uită dezaprobator la cei care o fac. Săracii copii, dacă-s oameni mari de pe acum…
De azi, nu mă mai abţin de la nimic.