Wear A Smile

Azi, 29 iunie 2009, mi-am luat permisul. I guess third time’s a charm after all, şi-am mai şi învăţat cât de important e să fii perseverent. N-am dormit toată noaptea de griji după ce am reuşit prostia, am uitat să-l sun pe instructor. Normal, de dimineaţă în faţă la stadion, ruptă de oboseală, am aflat că nu intru în examen. Noroc de tata, care nu s-a lăsat până nu a convins alt instructor să dau cu maţina lui. [Multă iubire şi valuri de energie pozitivă către tata]. Deci oboseala + maşina complet străină + entorsa de care nu mai povestesc, că-i aproximativ penibil cum s-a întâmplat = o sumă de împrejurări foarte nefericite. Adunăm aici faptul că AM LUAT, rezultând clar şi fără niciun fel de obiecţie acceptată că, prin toate ghinioanele…

I AM A HERO!!!

S-a zis cu întârziatul pe motiv de stat în staţie, banii daţi pe taxi pe motiv că “la ora asta nu mai circulă trolee” şi, cel mai important, nu mai trebuie să dau nici sală nici oraş, never again.

Am permis.

Mătuşa mea are o garsonieră în Bucureşti. Oarecum. Stă acolo în chirie până îşi renovează, better say repară apartamentul.
E cea mai frumoasa garsoniera din lume. In Titan, la 5 minute pe jos de Universitate[like, am I stupid or what?] Langa Hala Traian, intr-un bloc vechi inconjurat de copaci si alte blocuri vechi si multa racoare liniste - asta pana la strada principala. Un bloc in forma de patrat, are curte interioara si prispa. Iar garsoniera e la parter, a treia usa in partea dreapta, cu un pres rosu si o chestie simpatica agatata de usa. Iar interiorul e de vis - mic si cochet. Couldn’t keep from thinking about it for the past two weeks.

Cum sunt singura fetiţă din marea mea familie de 2 părinţi, 2 bunice şi o matuşă, şansele erau măricele ca adorabila garsonieră să-mi rămână mie pentru facultate sau, cine ştie, totdeauna. Asta, înainte de criză. Partea proastă e că am avut tot timpul din lume să-mi imaginez.

Mă văd încuind uşa în fiecare dimineaţă când plec la cursuri şi salutând o babuţă simpatică la ieşirea din bloc. Mă văd deschizând uşa unei grămezi întregi de prieteni deştepti veniţi la whist, muzică bună sau pur şi simplu o porţie bună de râs. Văd foarte clar o prietenă mai cu capul pe umeri decât mine, cu rol de mama, care bate la uşă dar intră oricum înainte să-i răspundă cineva, şi care îmi aduce o sacoşă cu mâncare şi o carte pe care trebuie neapărat să o citesc şi eu, şi mă critică mereu că nu dorm suficient şi că ce m-aş face fără ea, but loves me nonetheless. Şi în vizită un grup de colegi amuzanţi care şi-au adus singuri bere şi mie flori.

Mă văd cum stau tolănită pe canapea cu o cutie de îngheţata şi încerc să-mi fac curaj să desenez. Chestie care, de altfel, se întâmplă şi în apartamentul actual.

Văd o casa plină de chestii micuţe cu valoare strict sentimentală, o bombonieră plină pe masă din care se poate servi oricine, o sticlă de tequila într-un sertar şi un covor mare, pufos în mijloc, plin de oameni. Văd o casă mereu plină, şi o Cristina care simte des nevoia să iasă la o gură de aer şi puţină singuratate. Noroc de prispă, pentru ieşiri, şi noroc de prietena mea cea mai cu capul pe umeri ca mine, pentru că are grijă să-mi modereze ieşirile astea.

Îi văd pe ai mei vizitându-mă surpriză şi nevenindu-le să creadă cât am crescut şi ce bine-mi merge. Şi pe mine foarte lejeră în gesturi dar cu o maximă satisfacţie interioară.

În august o să merg o săptămână la Bucureşti. Aştept săptămână aia de nu mai pot, strict pentru plăcerea de a sta acolo, singură, în garsonieră, ca şi cum ai fi a mea, ca şi cum aş fi deja studentă. A whooole week of intense daydreaming. Să nu uit sa fac poze.

Când afară plouă, soarele bea un cocktail pe o plajă în Malibu, cu două gagicuţe în bikini care îi fac vânt cu frunze uriaşe de palmier pe ritmuri de conga. Câteodată se întoarce mai devreme cu un curcubeu prins de talpă. Toţi avem nevoie de o pauză, aşa cum toţi avem nevoie de o plajă în Malibu unde să ne retragem când afară plouă.

Vânzătoare de flori!!!

Să vând flori la colţ de bloc în Bucureşti unui tânăr romantic şi puţin confuz. Să-i leg nişte bujori imenşi cu panglică albă pentru prietena lui şi să-i dau şi două bomboane de ciocolată, pentru că mereu au efect la mine. Şi peste 4-5 luni să vină la mine la tarabă şi să-mi spună că se căsătoresc. Şi să rămânem prieteni, şi când o să fiu o legumă bătrână în spital, să-mi aducă bujori imenşi într-o sticlă de plastic tăiată de la jumătate.

Sau să vând trandafiri de toate culorile sub Turnul Eiffel, ca-n filmele vechi. Cu o pălărie mare şi un coş plin cu flori, şi pe fundal o melodie franţuzească din anii 50, cu acordeon. Să spun tuturor bonjour, iar ei să nu se poată abţine să cumpere un trandafir de la mine. La copii, bătrâni şi şomeri, oricum, i-aş da gratis.

Dar cred că cel mai mult mi-ar plăcea să vând flori într-un oraş mare ca New York, undeva într-un parc, de unde oricine se plimbă să poată să-şi cumpere o floare. Sau, să-i cumpere cuiva o floare, când acel cineva se salută cu o prietenă, şi să i-o dea când se întoarce. Aş fi vânzătoare de flori doar ca să pot avea aşa un episod în faţa mea zi de zi.

De săptămâni întregi folosesc o poveste ca să-mi reîncarc bateriile. Poveste pe care, în momente de maximă euforie, o zic şi la alţii. Poveste care mă face să dansez în drum spre casă. Da, în centru. Şi să reascult melodii vechi de care mă plictisisem în aşa hal că începuseră să mă irite. Şi să iubesc totul în jurul meu. Şi să zâmbesc absent în momentele cele mai nepotrivite. Ca şi cum aş fi îndrăgostită, ceea ce, zic eu, nu sunt.
I admit it, I’ve got an imaginary friend. More or less. Am ajuns astfel să iubesc fecare zi a săptămânii doar pentru acele momente magice din mintea mea. Şi să iubesc şi mai mult weekendurile, pentru că îmi dau noi idei pentru evoluţia poveştii. Ce pot să spun? Naşpa de voi că n-aveţi poveste cum am eu.

E vara!!

Faci ce-ţi place, eviţi tot ce te indispune, dormi 8 ore pe noapte, mănânci ciocolată, vezi partea frumoasă din toate şi eşti fericit. Aiurea. Nici cea mai bună ciocolată nu te ajută să vezi partea frumoasă din ceva care te deprimă zi de zi. Şcoala, de exemplu. Mai ales că, după un tratament mai lung, şi ciocolata Kinder îşi pierde efectul. Efectul vesel, zic.
Am ajuns prin proprie experienţă la concluzia că un om deja trist nu e în stare să vadă părţile frumoase, oricât de evidente ar fi ele. De aceea e nevoie de un impuls. Iar când ciocolata nu mai merge…

Votez în primul rând pentru un cântec. Unul stupid, dar nu mega hit de pe vibe fm sau ceva care necesită vocea de soprană pe care nu o ai. La mine merge ăsta. Şi eternul Tu eu şi-o umbrelă. Cântecul se fredonează oricând şi imediat ce se simte nevoia de ieşire din lehamite. De preferat a se lua un coleg de bancă şi a-i cânta în ureche până se molipseşte. Ştii că a mers când nu ţi-l mai poţi scoate din cap cel puţin până la prânz.

Pe termen lung, în schimb, recomand o fantezie, cât de imposibil de realizat ar fi ea, minunată să fie. Scenariu la care să te gândeşti constant şi periodic, atât de bun încât să-ţi aducă un zâmbet prostesc pe faţă chiar şi în cea mai urâtă situaţie. Interzis să te gândeşti, măcar o clipă, la cât de mici sunt de fapt şansele ca acel lucru să se întâmple cu adevărat. Fanteziile nu-s făcute să se împlinească. Că ele se împlinesc, mai mult sau mai puţin, aproape mereu, ăsta e doar un bonus.

Abia după ce ai reuşit să-ţi pui un rânjet, fie el complet nejustificat, pe faţă, te poţi gândi la celelalte metode, foarte corecte de altfel. Râzi la tot ce ţi se pare amuzant, râsul e bun. Stai drept. Fă ce-ţi place. Evită tot ce te indispune. Dormi 8 ore pe noapte. Mănâncă ciocolată. Şi vezi, fă tot posibilul să vezi partea frumoasă din orice nimic, bucură-te de o carte bună, un tablou frumos de pe perete, de băiatul albastru în dungi sau de reflexia ta în geamul din drum spre chioşc, pentru că aşa, şi doar aşa poţi să supravieţuieşti vesel monotoniei. De la şcoală, sau din viaţă. Viaţă, care, by the way, got much better since I found those two adorable songs.