Wear A Smile

Mătuşa mea are o garsonieră în Bucureşti. Oarecum. Stă acolo în chirie până îşi renovează, better say repară apartamentul.
E cea mai frumoasa garsoniera din lume. In Titan, la 5 minute pe jos de Universitate[like, am I stupid or what?] Langa Hala Traian, intr-un bloc vechi inconjurat de copaci si alte blocuri vechi si multa racoare liniste - asta pana la strada principala. Un bloc in forma de patrat, are curte interioara si prispa. Iar garsoniera e la parter, a treia usa in partea dreapta, cu un pres rosu si o chestie simpatica agatata de usa. Iar interiorul e de vis - mic si cochet. Couldn’t keep from thinking about it for the past two weeks.

Cum sunt singura fetiţă din marea mea familie de 2 părinţi, 2 bunice şi o matuşă, şansele erau măricele ca adorabila garsonieră să-mi rămână mie pentru facultate sau, cine ştie, totdeauna. Asta, înainte de criză. Partea proastă e că am avut tot timpul din lume să-mi imaginez.

Mă văd încuind uşa în fiecare dimineaţă când plec la cursuri şi salutând o babuţă simpatică la ieşirea din bloc. Mă văd deschizând uşa unei grămezi întregi de prieteni deştepti veniţi la whist, muzică bună sau pur şi simplu o porţie bună de râs. Văd foarte clar o prietenă mai cu capul pe umeri decât mine, cu rol de mama, care bate la uşă dar intră oricum înainte să-i răspundă cineva, şi care îmi aduce o sacoşă cu mâncare şi o carte pe care trebuie neapărat să o citesc şi eu, şi mă critică mereu că nu dorm suficient şi că ce m-aş face fără ea, but loves me nonetheless. Şi în vizită un grup de colegi amuzanţi care şi-au adus singuri bere şi mie flori.

Mă văd cum stau tolănită pe canapea cu o cutie de îngheţata şi încerc să-mi fac curaj să desenez. Chestie care, de altfel, se întâmplă şi în apartamentul actual.

Văd o casa plină de chestii micuţe cu valoare strict sentimentală, o bombonieră plină pe masă din care se poate servi oricine, o sticlă de tequila într-un sertar şi un covor mare, pufos în mijloc, plin de oameni. Văd o casă mereu plină, şi o Cristina care simte des nevoia să iasă la o gură de aer şi puţină singuratate. Noroc de prispă, pentru ieşiri, şi noroc de prietena mea cea mai cu capul pe umeri ca mine, pentru că are grijă să-mi modereze ieşirile astea.

Îi văd pe ai mei vizitându-mă surpriză şi nevenindu-le să creadă cât am crescut şi ce bine-mi merge. Şi pe mine foarte lejeră în gesturi dar cu o maximă satisfacţie interioară.

În august o să merg o săptămână la Bucureşti. Aştept săptămână aia de nu mai pot, strict pentru plăcerea de a sta acolo, singură, în garsonieră, ca şi cum ai fi a mea, ca şi cum aş fi deja studentă. A whooole week of intense daydreaming. Să nu uit sa fac poze.