Pentru că în fotoliu nu stai întins, în şezlong nu poţi să te bâţâi, iar patul nu-l poţi pune sub cerul liber. Cel mai apropiat de hamac ar fi scaunul acela grozav gen balansoar, are el un nume. Dacă hamac n-o să-mi ofere viaţa, un scaun de ăla tot îmi iau. Ce bun o să fie la bătrâneţe…
Vreau ca în hamacul meu să fac următoarele: să citesc, să-mi fac unghiile de la picioare, să fiu dezbrăcată, să fiu într-o rochie lungă de seară, să vedem cât de mulţi încăpem, să-l coasem la loc, plus căptuşeală în caz că ne vin şi alte idei, să-mi beau cafeaua de dimineaţă, să fiu tristă, să ascult muzică la căşti, să dorm după-amiaza, să vorbesc la telefon, să fac un tatuaj, să mănânc vişine, să ţin laptopul în braţe, să mângâi pisica şi să scriu în jurnal. Orice alte idei sunt acceptate.
Dacă vreodată o să am propriul meu hamac, o să-l cheme Sir Otto Wright Fabien the First of Many. Sir, pentru că e de viţă nobilă. Otto e ca să-mi amintească de tine, Oti. [Well, I've done weirder than that.] Wright de la Frank Lloyd Wright, primul arhitect despre care am ştiut câte ceva, în afară de Apolodor din Damasc. Fabien ca să fie francez. The First of Many, pentru că plănuiesc o contrabandă cu hamace într-o zi. Sau cu hamacuri?
Mai mult chiar, ne-am făcut şi porţia de natură. Vremea frumoasă ne-a permis să facem mult-dorita excursie pe Ceahlău cu… maşina 
. Un fel de “better late (& by car) than never” pentru tata, care vroia să vadă şi el Ceahlăul. Zis şi făcut, am condus eu la urcare, which was quite terrifying, până la un punct, foarte aproape de sfârşitul drumului, când am pierdut viteza, implicit aderenţa, şi abia a reuşit tata s-o clintească din loc.
A fost extraordinar de frumos, un peisaj care mi-a amintit ce mult iubesc muntele. Mi-e milă de cei care stau la câmpie, şi mi-e milă de mine, pentru că în curând o să fiu unul din ei. Ciudat e că, la cât de neobişnuit ar părea să urci Ceahlăul cu maşina până la semnul “Cabana Dochia - 1h”, drumul era plin de maşini! Până sus!
Ei, date fiind dificultăţile întâlnite, am hotărât de comun acord să conducă tata la coborâre. Ne-am întors bronzaţi, bălăciţi, sătui, cu imagini minunate stocate în minte şi cu un cauciuc, dar şi cu baia de ulei, sparte. 
Prin urmare, maşina roşie pleacă urgent în service, maşina albastră ajunge la tata, iar mama nu va avea maşină vreo săptămână, două.
Şi nici Cristina… 
Spre exemplu, cei care te atenţionează că n-ai aprins farurile. Mi se pare cel mai drăguţ gest din lume, te face să te simţi… parte din problemă. De două ori mi s-a întâmplat (asta pentru că eu nu uit?), iar primului i-am ridicat veselă degetul mare în semn de OK. Dat fiind că era noapte, mă tem că a înţeles alt deget, ceea ce n-ar fi prea bine. Trebuia să-i fac şi eu cu farurile?
Am mai făcut o gafă săptămâna trecută, nu m-am încadrat la intersecţia de la muzeu, credeam că e verde. Era roşu. Şi uite aşa am oprit eu la semafor fix pe linia continuă, iar lângă mine, fix o masină de poliţie. I-am zâmbit. Îmi face semn, gen “wtf? cum să opreşti aşa prost?”. I-am zâmbit mai tare. A mers. 
În afară de aceste două evenimente fericite, gafe cât cuprinde. Asta pentru că nu-s atentă, nu pentru că aş conduce prost. Zic… 
Acestea fiind spuse… Plimbare?
Mă puteţi recunoaşte uşor la semafor. Sunt ori într-o maşină roşie pe care scrie Atenţie, conduc prost! ori într-o maşină albastru aprins căreia i se opreşte motorul de câteva ori înainte să plece de pe loc. Şi vedeţi… cam sufăr când claxonaţi nervoşi… Cut me some slack, e un copil la volan!! 
