Wear A Smile

Se prea poate să fiu genul de persoană care nu poate trăi fără un hamac. Bun, nu a devenit încă o necesitate, dar se ştie că odată cu vârsta cresc şi nevoile, şi sigur o să apuc ziua când n-o să mai pot fără un hamac. Şi hopefully el va fi acolo, pe terasele vilelor mele de pe staţiuni exotice, sau în curtea casei, sau pe balcon, sau în faţa blocului, sau în sufragerie lângă geam.

Le hamac: ce rectangle de temps suspendu dans le ciel.

Pentru că în fotoliu nu stai întins, în şezlong nu poţi să te bâţâi, iar patul nu-l poţi pune sub cerul liber. Cel mai apropiat de hamac ar fi scaunul acela grozav gen balansoar, are el un nume. Dacă hamac n-o să-mi ofere viaţa, un scaun de ăla tot îmi iau. Ce bun o să fie la bătrâneţe…

Vreau ca în hamacul meu să fac următoarele: să citesc, să-mi fac unghiile de la picioare, să fiu dezbrăcată, să fiu într-o rochie lungă de seară, să vedem cât de mulţi încăpem, să-l coasem la loc, plus căptuşeală în caz că ne vin şi alte idei, să-mi beau cafeaua de dimineaţă, să fiu tristă, să ascult muzică la căşti, să dorm după-amiaza, să vorbesc la telefon, să fac un tatuaj, să mănânc vişine, să ţin laptopul în braţe, să mângâi pisica şi să scriu în jurnal. Orice alte idei sunt acceptate.

Dacă vreodată o să am propriul meu hamac, o să-l cheme Sir Otto Wright Fabien the First of Many. Sir, pentru că e de viţă nobilă. Otto e ca să-mi amintească de tine, Oti. [Well, I've done weirder than that.] Wright de la Frank Lloyd Wright, primul arhitect despre care am ştiut câte ceva, în afară de Apolodor din Damasc. Fabien ca să fie francez. The First of Many, pentru că plănuiesc o contrabandă cu hamace într-o zi. Sau cu hamacuri?