Wear A Smile

Am mers azi (a doua oară) la pensiunea din Bicazul Ardelean unde săptămâna trecută am mâncat mult mai mult decât credeam că încape, and enjoyed every bite. Spre deosebire de atunci, pentru astăzi se preconiza vreme bună, deci piscină plină şi plajă. Aşa a şi fost.

Mai mult chiar, ne-am făcut şi porţia de natură. Vremea frumoasă ne-a permis să facem mult-dorita excursie pe Ceahlău cu… maşina . Un fel de “better late (& by car) than never” pentru tata, care vroia să vadă şi el Ceahlăul. Zis şi făcut, am condus eu la urcare, which was quite terrifying, până la un punct, foarte aproape de sfârşitul drumului, când am pierdut viteza, implicit aderenţa, şi abia a reuşit tata s-o clintească din loc.

A fost extraordinar de frumos, un peisaj care mi-a amintit ce mult iubesc muntele. Mi-e milă de cei care stau la câmpie, şi mi-e milă de mine, pentru că în curând o să fiu unul din ei. Ciudat e că, la cât de neobişnuit ar părea să urci Ceahlăul cu maşina până la semnul “Cabana Dochia - 1h”, drumul era plin de maşini! Până sus!

Ei, date fiind dificultăţile întâlnite, am hotărât de comun acord să conducă tata la coborâre. Ne-am întors bronzaţi, bălăciţi, sătui, cu imagini minunate stocate în minte şi cu un cauciuc, dar şi cu baia de ulei, sparte. Prin urmare, maşina roşie pleacă urgent în service, maşina albastră ajunge la tata, iar mama nu va avea maşină vreo săptămână, două.

Şi nici Cristina…

Să fii şofer e de o sută de ori mai amuzant decât credeam. Trebuie să aibă vreo legătură şi cu semnul Atenţie, conduc prost!, nu cred că-s şoferii aşa zâmbăreţi de felul lor. Dar, oricum, exceptând începătorii cu tupeu care mă alungă în mod constant de pe banda a doua şi fetele care proabil suferă că n-au permis şi comentează importante de pe trotuar… oamenii din trafic sunt bestiali!

Spre exemplu, cei care te atenţionează că n-ai aprins farurile. Mi se pare cel mai drăguţ gest din lume, te face să te simţi… parte din problemă. De două ori mi s-a întâmplat (asta pentru că eu nu uit?), iar primului i-am ridicat veselă degetul mare în semn de OK. Dat fiind că era noapte, mă tem că a înţeles alt deget, ceea ce n-ar fi prea bine. Trebuia să-i fac şi eu cu farurile?

Am mai făcut o gafă săptămâna trecută, nu m-am încadrat la intersecţia de la muzeu, credeam că e verde. Era roşu. Şi uite aşa am oprit eu la semafor fix pe linia continuă, iar lângă mine, fix o masină de poliţie. I-am zâmbit. Îmi face semn, gen “wtf? cum să opreşti aşa prost?”. I-am zâmbit mai tare. A mers.

În afară de aceste două evenimente fericite, gafe cât cuprinde. Asta pentru că nu-s atentă, nu pentru că aş conduce prost. Zic…

Acestea fiind spuse… Plimbare?

    Mă puteţi recunoaşte uşor la semafor. Sunt ori într-o maşină roşie pe care scrie Atenţie, conduc prost! ori într-o maşină albastru aprins căreia i se opreşte motorul de câteva ori înainte să plece de pe loc. Şi vedeţi… cam sufăr când claxonaţi nervoşi… Cut me some slack, e un copil la volan!!

Azi, 29 iunie 2009, mi-am luat permisul. I guess third time’s a charm after all, şi-am mai şi învăţat cât de important e să fii perseverent. N-am dormit toată noaptea de griji după ce am reuşit prostia, am uitat să-l sun pe instructor. Normal, de dimineaţă în faţă la stadion, ruptă de oboseală, am aflat că nu intru în examen. Noroc de tata, care nu s-a lăsat până nu a convins alt instructor să dau cu maţina lui. [Multă iubire şi valuri de energie pozitivă către tata]. Deci oboseala + maşina complet străină + entorsa de care nu mai povestesc, că-i aproximativ penibil cum s-a întâmplat = o sumă de împrejurări foarte nefericite. Adunăm aici faptul că AM LUAT, rezultând clar şi fără niciun fel de obiecţie acceptată că, prin toate ghinioanele…

I AM A HERO!!!

S-a zis cu întârziatul pe motiv de stat în staţie, banii daţi pe taxi pe motiv că “la ora asta nu mai circulă trolee” şi, cel mai important, nu mai trebuie să dau nici sală nici oraş, never again.

Am permis.

Mătuşa mea are o garsonieră în Bucureşti. Oarecum. Stă acolo în chirie până îşi renovează, better say repară apartamentul.
E cea mai frumoasa garsoniera din lume. In Titan, la 5 minute pe jos de Universitate[like, am I stupid or what?] Langa Hala Traian, intr-un bloc vechi inconjurat de copaci si alte blocuri vechi si multa racoare liniste - asta pana la strada principala. Un bloc in forma de patrat, are curte interioara si prispa. Iar garsoniera e la parter, a treia usa in partea dreapta, cu un pres rosu si o chestie simpatica agatata de usa. Iar interiorul e de vis - mic si cochet. Couldn’t keep from thinking about it for the past two weeks.

Cum sunt singura fetiţă din marea mea familie de 2 părinţi, 2 bunice şi o matuşă, şansele erau măricele ca adorabila garsonieră să-mi rămână mie pentru facultate sau, cine ştie, totdeauna. Asta, înainte de criză. Partea proastă e că am avut tot timpul din lume să-mi imaginez.

Mă văd încuind uşa în fiecare dimineaţă când plec la cursuri şi salutând o babuţă simpatică la ieşirea din bloc. Mă văd deschizând uşa unei grămezi întregi de prieteni deştepti veniţi la whist, muzică bună sau pur şi simplu o porţie bună de râs. Văd foarte clar o prietenă mai cu capul pe umeri decât mine, cu rol de mama, care bate la uşă dar intră oricum înainte să-i răspundă cineva, şi care îmi aduce o sacoşă cu mâncare şi o carte pe care trebuie neapărat să o citesc şi eu, şi mă critică mereu că nu dorm suficient şi că ce m-aş face fără ea, but loves me nonetheless. Şi în vizită un grup de colegi amuzanţi care şi-au adus singuri bere şi mie flori.

Mă văd cum stau tolănită pe canapea cu o cutie de îngheţata şi încerc să-mi fac curaj să desenez. Chestie care, de altfel, se întâmplă şi în apartamentul actual.

Văd o casa plină de chestii micuţe cu valoare strict sentimentală, o bombonieră plină pe masă din care se poate servi oricine, o sticlă de tequila într-un sertar şi un covor mare, pufos în mijloc, plin de oameni. Văd o casă mereu plină, şi o Cristina care simte des nevoia să iasă la o gură de aer şi puţină singuratate. Noroc de prispă, pentru ieşiri, şi noroc de prietena mea cea mai cu capul pe umeri ca mine, pentru că are grijă să-mi modereze ieşirile astea.

Îi văd pe ai mei vizitându-mă surpriză şi nevenindu-le să creadă cât am crescut şi ce bine-mi merge. Şi pe mine foarte lejeră în gesturi dar cu o maximă satisfacţie interioară.

În august o să merg o săptămână la Bucureşti. Aştept săptămână aia de nu mai pot, strict pentru plăcerea de a sta acolo, singură, în garsonieră, ca şi cum ai fi a mea, ca şi cum aş fi deja studentă. A whooole week of intense daydreaming. Să nu uit sa fac poze.

Când afară plouă, soarele bea un cocktail pe o plajă în Malibu, cu două gagicuţe în bikini care îi fac vânt cu frunze uriaşe de palmier pe ritmuri de conga. Câteodată se întoarce mai devreme cu un curcubeu prins de talpă. Toţi avem nevoie de o pauză, aşa cum toţi avem nevoie de o plajă în Malibu unde să ne retragem când afară plouă.