Wear A Smile

Vânzătoare de flori!!!

Să vând flori la colţ de bloc în Bucureşti unui tânăr romantic şi puţin confuz. Să-i leg nişte bujori imenşi cu panglică albă pentru prietena lui şi să-i dau şi două bomboane de ciocolată, pentru că mereu au efect la mine. Şi peste 4-5 luni să vină la mine la tarabă şi să-mi spună că se căsătoresc. Şi să rămânem prieteni, şi când o să fiu o legumă bătrână în spital, să-mi aducă bujori imenşi într-o sticlă de plastic tăiată de la jumătate.

Sau să vând trandafiri de toate culorile sub Turnul Eiffel, ca-n filmele vechi. Cu o pălărie mare şi un coş plin cu flori, şi pe fundal o melodie franţuzească din anii 50, cu acordeon. Să spun tuturor bonjour, iar ei să nu se poată abţine să cumpere un trandafir de la mine. La copii, bătrâni şi şomeri, oricum, i-aş da gratis.

Dar cred că cel mai mult mi-ar plăcea să vând flori într-un oraş mare ca New York, undeva într-un parc, de unde oricine se plimbă să poată să-şi cumpere o floare. Sau, să-i cumpere cuiva o floare, când acel cineva se salută cu o prietenă, şi să i-o dea când se întoarce. Aş fi vânzătoare de flori doar ca să pot avea aşa un episod în faţa mea zi de zi.

De săptămâni întregi folosesc o poveste ca să-mi reîncarc bateriile. Poveste pe care, în momente de maximă euforie, o zic şi la alţii. Poveste care mă face să dansez în drum spre casă. Da, în centru. Şi să reascult melodii vechi de care mă plictisisem în aşa hal că începuseră să mă irite. Şi să iubesc totul în jurul meu. Şi să zâmbesc absent în momentele cele mai nepotrivite. Ca şi cum aş fi îndrăgostită, ceea ce, zic eu, nu sunt.
I admit it, I’ve got an imaginary friend. More or less. Am ajuns astfel să iubesc fecare zi a săptămânii doar pentru acele momente magice din mintea mea. Şi să iubesc şi mai mult weekendurile, pentru că îmi dau noi idei pentru evoluţia poveştii. Ce pot să spun? Naşpa de voi că n-aveţi poveste cum am eu.

E vara!!

Faci ce-ţi place, eviţi tot ce te indispune, dormi 8 ore pe noapte, mănânci ciocolată, vezi partea frumoasă din toate şi eşti fericit. Aiurea. Nici cea mai bună ciocolată nu te ajută să vezi partea frumoasă din ceva care te deprimă zi de zi. Şcoala, de exemplu. Mai ales că, după un tratament mai lung, şi ciocolata Kinder îşi pierde efectul. Efectul vesel, zic.
Am ajuns prin proprie experienţă la concluzia că un om deja trist nu e în stare să vadă părţile frumoase, oricât de evidente ar fi ele. De aceea e nevoie de un impuls. Iar când ciocolata nu mai merge…

Votez în primul rând pentru un cântec. Unul stupid, dar nu mega hit de pe vibe fm sau ceva care necesită vocea de soprană pe care nu o ai. La mine merge ăsta. Şi eternul Tu eu şi-o umbrelă. Cântecul se fredonează oricând şi imediat ce se simte nevoia de ieşire din lehamite. De preferat a se lua un coleg de bancă şi a-i cânta în ureche până se molipseşte. Ştii că a mers când nu ţi-l mai poţi scoate din cap cel puţin până la prânz.

Pe termen lung, în schimb, recomand o fantezie, cât de imposibil de realizat ar fi ea, minunată să fie. Scenariu la care să te gândeşti constant şi periodic, atât de bun încât să-ţi aducă un zâmbet prostesc pe faţă chiar şi în cea mai urâtă situaţie. Interzis să te gândeşti, măcar o clipă, la cât de mici sunt de fapt şansele ca acel lucru să se întâmple cu adevărat. Fanteziile nu-s făcute să se împlinească. Că ele se împlinesc, mai mult sau mai puţin, aproape mereu, ăsta e doar un bonus.

Abia după ce ai reuşit să-ţi pui un rânjet, fie el complet nejustificat, pe faţă, te poţi gândi la celelalte metode, foarte corecte de altfel. Râzi la tot ce ţi se pare amuzant, râsul e bun. Stai drept. Fă ce-ţi place. Evită tot ce te indispune. Dormi 8 ore pe noapte. Mănâncă ciocolată. Şi vezi, fă tot posibilul să vezi partea frumoasă din orice nimic, bucură-te de o carte bună, un tablou frumos de pe perete, de băiatul albastru în dungi sau de reflexia ta în geamul din drum spre chioşc, pentru că aşa, şi doar aşa poţi să supravieţuieşti vesel monotoniei. De la şcoală, sau din viaţă. Viaţă, care, by the way, got much better since I found those two adorable songs.

-memorable quotes-

There was once a very lovely, very frightened girl. She lived alone except for a nameless cat. She cared of nothing. Her apartment was still unfurnished and she couldn’t save money even for a day. Yet she was always dressed-up and awfully feminine, even when drunk on whiskey, she always kept her hair flawless and held her cigarette gracefully.

Make love not coffee.

And it’s not pleasant, getting lost in the wishes supermarket.

But who does, really, wish for the moon, you ask? Well, you’d be surprised.

Sunscreen and values should be applied uniformly.

I’m single, not alone, neither lonely.

Her flight is based on the fear of getting tangled up with a worshiping slave or a lovestruck puppy dog, either one of whom would bore her to tears.

A career is great, but you can’t run your fingers through its hair.

And this, my dearest, is how my inborn stubborness is slowly ruining my life…

What if we kept it a secret? Like, constant hide and seek.

Did I tell you how divinely and utterly happy I am?

Yes.

E de la ploaie.

Mi-e dor, în ordine, de tequila, Grey’s Anatomy, nopţi pe pervaz, mare, scris în jurnal şi o cafea şi laptop la 10 dimineaţa pe terasă în Ungaria.

Vreau pe cineva cu care pot să fiu altcineva. Şi o cafenea în care pot să fiu cine vreau eu.

Îmi place că de ceva vreme nu-mi mai pasă cam deloc. Îmi propun să nu-mi mai pese absolut deloc. S-a hotărât!

Fat cat. Happy cat.

M-am întors.

Soarele ne prăjeşte şi ne prăjeşte mai rău ca niciodată. Cum n-am încă niciun plan pentru vară, e clar că nu m-am gândit nici cum să mă apăr de soare. I’m thinking lots of sunscreen and humungous hat. Dar ştiu că n-o să port pălărie. Deci, vara lui 2009, prima mea insolaţie!

În aceeaşi idee, vara lui 2009, vara noutăţilor. Prima vară pentru care nu am planificat nimic. În afară de multe drumuri la Bacău la desen, la dulcele prof şi dulcile aluzii () pe care le face de la o vreme şi care mă fac să zâmbesc de fiecare dată când îmi amintesc de ele. Apropo, am tub de proiecte, yay!! Din nou apropo, asta: (imaginea fiind relevantă îndeajuns)

Şi cum spuneam, fără planuri. Nu am avut timp de planuri. Am fost prea ocupată să nu învăţ pentru CAE şi să-l iau cu 79, ca veut dire la un punct de A; să nu învăţ suficient, se pare, pentru şcoala de şoferi şi să pic sala cu 21, ca veut dire la un punct de 22; să spun că nu mai beau cafea şi să beau ceai două zile până să beau iar cafea. Adică, per total, mai nimic.

Prima  vară cu permis. Semnul cu Atenţie, conduc prost! l-am achiziţionat deja. Permisul… mai greu. Prima vară majoră. Deci votez. Nu ştiu pe cine. Nu ştiu cine candidează, în afară de Elena care-mi zâmbeşte galeş când o iau spre oraş.

Decretez oficial luna mai ca fiind luna mea preferată din an. Am ştiut asta din totdeauna, dar n-am recunoscut niciodată, de frică să nu se supere aprilie pe mine. În fond, aprilie e minunată. Dar aş da totul, totul, şi locul meu din rai, ca viaţa mea întreagă să fie-o zi de mai…

În concluzie, viaţa mea s-a complicat în aşa hal că nu mai sunt în stare să planific nici ziua de mâine. S-a zis cu Monica din mine. Mizez pe neprevăzut şi văd lucrurile frumoase din tot şi din toate. Şi trebuie să recunosc că gândirea asta simplistă are avantajele ei. Da, sunt mult mai liniştită de când nu mai am timp să analizez în exces. Nu ştiu ce fac mâine, nu ştiu ce fac la vară.

But trust me on the sunscreen.

În ultimele 3 ore am mâncat 4 ciocolate Kinder, o supă şi 1/2 kg de seminţe de dovleac, am stat în pat uitându-mă la Gosiip Girl şi South park (season 13 sooo rulez ) şi nu mă simt vinovată deloc. Şi nici nu simt că ar trebui să mă simt vinovată în vreun fel, am deschis subiectul în minte doar când am găsit într-un notepad scris “a moment on the lips, forever on the hips”. Sper doar să mă mai care maşina când dau examen peste o lună. Atât. Ah, şi poate după ce am permis mă apuc iar de aerobic? Ca să mai învăţ şi eu una alta despre vină…

Oamenii mari sunt liniştiţi, serioşi, disciplinaţi şi vorbesc mult doar când vreo situaţie socială o cere. Nu râd tare decât după un păhărel, critică sistemul politic cu alţi oameni mari şi îşi fac griji non-stop. Poartă costume de luni până vineri şi blugi şi hanorac în weekend. Pijama noaptea, cu bluza şi pantalonii de la aceeaşi pijama (!). Orice se abate de la regula asta se numeşte copil, chiar dacă are 40 şi ceva de ani şi e director la vreo firmă. Oamenii mari sunt copii care se abţin de la a (mai) fi copil

Eu n-o să fiu niciodată om mare. M-aş putea abţine în caz de neapărată nevoie de la toate gesturile necugetate şi glumiţele faţă de orice situaţie, dar n-ar fi permanent. N-aş mai fi eu dacă n-aş spune glumiţa când apare în minte - nici acum, nici la 40 de ani. Acum o zic pe ton de copil mic. Peste ani o să o zic cu o atitudine serioasă dar cu un zâmbet ironic pe faţă şi o să fiu cea care-l face pe şef să râdă (presupunând că n-o să fiu eu şefa). Oricum, o să o zic. Când o să renunţ la toate gesturile care acum mă fac foarte, foarte copil, n-o să mai fiu copil, dar n-o să mai fiu nici eu.

Cred că toţi oamenii mari au, când sunt singuri, momente când aruncă hârtiile şi încep să daseze şi să sară, să cânte chiar dacă nu au voce, să facă baloane de gumă sau alte prostii pe care nu şi-ar permite în veci să le facă la birou. Îmi pare rău de unii copii de 16 sau 19 ani care se abţin de la grimase pe stradă sau dansat în afara ringurilor amenajate, şi se uită dezaprobator la cei care o fac. Săracii copii, dacă-s oameni mari de pe acum…
De azi, nu mă mai abţin de la nimic.

Găsisem un articol despre how to become a morning person, n-am avut chef să-l citesc pe tot. Articolele lungi mă sperie într-un fel. Amuzant e că l-am găsit acum, după un somn de o după amiază întreagă, care ar fi continuat până mâine dacă nu suna telefonul, telefon pe care oricum l-aş fi dat eu cu ore în urmă. Asta, desigur, dacă azi noapte nu mă culcam la 2, sau dacă nu mă trezeam azi la 7, şi poate aşa n-aş fi aţipit (la propriu!) la legislaţie (mai multe despre şcoala de şoferi când n-o să mai încurc semnalizările ).

I’ve never been a morning person. Dimineţile în care nu sunt zombie sunt o adevărată minune, de care profit mereu la maximum: ori iau micul dejun înainte de şcoală, ceea ce e chiar o binecuvântare, ori ajung la timp la şcoală, ceea ce e un fel ne nu-mi-vine-să-cred-nu-s-a-sunat??, şi e pur şi simplu magnific. Mă simt bine toată dmineaţa şi arăt bine toată ziua. Problema mea e că în zilele astea excepţionale mă culc, oricum, târziu. Iar a doua dimineaţă e una foarte propice să-mi uit cheile acasă.

Dimineţile sunt grozave. Chiar dacă ies din casă de bunăvoie sau cu un efort de voinţă supraomenesc, uit de toate în momentul în care ies din bloc. Parcă intru într-o altă lume, iar aerul de dimineaţă nu l-aş înlocui cu nimic. Şi nici sentimentul de I-can-do-anything pe care îl am când mă plimb pe la vreo 9 dimineaţa şi e puţin friguţ. Ce să mai zic de serile când îmi dau seama cât de departe am ajuns, exact cum spune şi proverbul.

Să luăm de exemplu ieşirile la cafea înainte de şcoală, pe care unii le consideră “fiţă”. Ei bine, ţin să menţionez că o ieşire din asta nu doar că mă obligă să fiu, pentru o zi la una-două săptămâni, matinală, dar îmi şi dau o stare de spirit excelentă. Cel mai bine pentru morocănoşii de dimineaţă e să se trezească lent. Ori în pat, ori la Rompetrol, dar recomandabil lângă o persoană dragă. Nu e time-saving, dar e plăcut, şi face posibilă trezirea din somn, lucru care mie mi se pare uneori imposibil.

Somnul de noapte e plictisitor. E plictisitor să stai în pat şi să aştepţi să adormi. E cea mai lipsită de evenimente parte a zilei. Şi, dacă nu e vorba nici de vreun vis excepţional, şi trezirea devine mai chinuitoare. Citisem într-o carte că e recomandat să bei lapte şi să citeşti până adormi. Când eram mică făceam asta şi eram mai îngăduitoare cu dimineţile. Aşa că merită încercat.
Somnul e după-amiază neplanificat e tămăduitor. Când laşi în sfârşit pleoapele să se închidă, şi uneori te terzeşte un zgomot şi realizezi cât de obosit eşti, cât de mult îţi doreşti să te culci la loc, şi mai ales faptul că ţi se permite să te culci la loc, e cea mai plăcută experienţă pe care ţi-o poate aduce somnul, după vise ciudate. Cred eu.

Dar cineva care nu se bagă în pat seara pentru că “are chestii mai bune de făcut”, şi evită somnul de după amiază din acelaşi motiv, când ar trebui să mai şi doarmă?